aduce aminte. Bietul Paraschiv, când fusei pe la el anul trecut, zice, mă tată, ce bine aşi fi trăit eu acum dacă n-aşi fi fost bolnav. Dacă nu fugeam de-acasă şi plecam şi eu în mod normal, cum au încercat mulţi să-şi facă alte rosturi şi la momentul greu când am avut nevoie de bani pentru casă să nu fi răbdat de foame din ambiţie şi să-mi fi trimes banii măcar de pe-un pogon de pământ, nu ajungeam aici! ori, noi te-am refuzat când ai venit la noi, să fie zece-cin-cinsprezece ani de-atunci, cu chimirul plin de bani... Nu ne-am dat seama că muncisei pentru noi trei ani de zile şi că ne vroiai binele, nu răul... de, mă Parascive... dacă mor, zice, măcar n-o să-l înjur pe tata cum fac unii... Poţi să mă înjuri, zic, prăpăditule, numai să te faci bine, că dacă v-am spus şi v-am învăţat, vedeam eu că nu e lesne, dar zic lasă, când s-or face ei mari or să-şi aducă aminte... Acum, că n-ai avut nici tu noroc, şi asta e adevărat, dar se cheamă că şi-a făcut fiecare datoria şi dacă ar fi fost şi vremurile mai bune, izbuteai. Nici copii nu făcuşi! Dar tu, ăsta de-acuma, care nu vreai să mai ştii de nimic, ce-o să le spui la ai tăi? Fiindcă degeaba o să le spui tu din vorbe, c-o fi şi c-o păţi, că mai deştept ca tine nu mai e nimeni, din fapte ei o să vază că nu eşti nici deştept şi nici n-ai ce să le spui şi or să ajungă de capul lor şi-or să te înveţe ei pe urmă minte când oi îmbătrâni... O să-şi şteargă picioarele pe tine, că n-ai ştiut să faci din ei oameni...”

Moromete se apropia încet cu şanţul său de viroagă, îl termină şi se întoarse apoi şi îl luă de la cap să-l adâncească. Apa se scurgea la vale cântând şi de sus continua să toarne fără oprire. Moromete ridică fruntea şi se uită şi ceea ce văzu îl făcu să-şi dea pălăria pe ceafă de admiraţie. Şanţul cel mare, comun tuturor grădinilor de pe-acolo, dădea peste mal de-atâta apă şi dacă n-ar fi curs cu repeziciune spre o direcţie a ei care ducea spre râu, te-ai fi putut teme că dacă ploaia nu se va opri curând, va îneca satul.

Lipsind atâta vreme din pridvor, Ilinca se nelinişti cea dintâi de tatăl ei şi ieşi după el cu un sac în cap. Când îl văzu cu sapa în mână şi ud de sus până jos începu să strige la el să se întoarcă numaidecât în casă, nu-şi dădea seama că putea să răcească şi să moară? Dar Moromete parcă nici nu auzea şi zadarnic fata se apropie şi îl trase de mână, fugi de-aici, o goni el, nu vezi că e ploaie caldă? Dar aşa caldă cum era, fata şi începuse să clănţăne din dinţi. Se întoarse în casă şi curând ieşiră şi celelalte surori şi începură şi ele să strige spre grădină, tată, vin încoace, însă fără ca el să le asculte, conducând mai departe torentele de apă, făcându-le loc cu sapa şi continuând liniştit şi neturburat să vorbească, prizonier parcă fără scăpare al elementelor şi al lui însuşi....

 

IV

De unde ştia însă el că în acest timp Bilă se afla într-adevăr la prezidiu, aşa cum le spusese lui Costache al Joachii şi celorlalţi? Fiindcă de la Niculae nu avusese cum să afle, era şi el acolo. E drept că Bilă abia avea loc, era ultimul din margine şi stătea pe colţ, împreună cu moldoveanul Mantaroşie. Masa prezidiului era formată din trei catedre puse unele lângă altele şi acoperite cu obişnuita pânză roşie folosită la pavoazări şi la ea stăteau în mijloc doi necunoscuţi având la dreapta şi la stânga pe primul-secretar al raionului de partid, Ghimpeţeanu, şi pe Niculae, după care venea încă un activist necunoscut într-o parte şi apoi Isosică.

Veniseră fără veste şi toţi membrii de partid fuseseră mobilizaţi de urgenţă. Ceva asemănător, să vină adică atâţia inşi care se vedea cât colo că sunt mai mari decât raionul (Ghimpeţeanu stătea şi el la prezidiu mai al treilea) nu se mai întâmplase de mult. Funcţionarii sfatului, paznicii şi tot ce deţinea o responsabilitate în comună se răspândiseră în tot satul şi reuşiseră să-i facă pe membrii de partid să înţeleagă că se va întâmpla ceva neobişnuit şi că prezenţa trebuia să fie de astă dată completă. Şi se adunară aproape toţi, în jurul a o sută de inşi, cam câţi şi erau, din cei aproape două sute câţi fuseseră până la verificările care începuseră prin ‘48 şi ţinuseră mai mult de un an. Erau pe atunci unii care nu fuseseră niciodată la o şedinţă şi care şi uitaseră că sunt membri de partid, fiind excluşi fără ca ei să ştie şi nu aflaseră de acest eveniment decât într-o bună zi când un băiat cu şapcă, însoţit de secretarul din acel an al organizaţiei, bătuse la poarta lor şi le ceruse să predea carnetul. Care carnet, întreba omul, închipuindu-şi că era vorba de ceva în legătură cu vreo chitanţă de impozite, singura hârtie care era bine s-o păstrezi, să nu te pună cumva perceptorul să plăteşti de două ori... Era cunoscută o întâmplare cu unul care nu înţelesese nici după ce i se răspunsese despre ce era vorba, zicând că n-avea un asemenea carnet, nu-şi aducea aminte... „Carnetul de partid, explicase atunci secretarul, ăla cu scoarţe roşii şi cu o secere şi un ciocan pe el.” „O secere şi un ciocan!” repetase omul încercând vizibil să-şi reprezinte aceste unelte pe un carnet şi ce rost aveau ele şi rămăsese cu gâtul într-o parte, înţepenit în acest efort de memorie nedumerit. „Ioane, vin dracu’ încoace că avem treabă”, strigase femeia din curte şi omul tresărise luminat la faţă şi le spusese celor doi să aştepte că trebuie să ştie muierea aia unde poate fi acest carnet, dacă era aşa că îi fusese cine ştie când înmânat... Şi într-adevăr