John Coltrane îşi întrerupe soloul la saxofon, iar în urechi începe să-mi sune soloul de pian al lui McCoy Tyner.

  Mâna stângă menţine un ritm repetitiv, iar dreapta acordurile dense, bogate. Muzica descrie în detaliu un trecut înnegurat (al cuiva fără nume şi fără chip), târât din beznă ca nişte intestine descâlcite, asemenea unei scene de legendă. Cel puţin aşa îmi sună mie. Repetiţia insistentă destramă realitatea în bucăţi şi apoi o regrupează. Se simte un iz hipnotic de pericol. Aidoma pădurii.

  Continui să înaintez, însemnând trunchiurile copacilor cu sprayul galben pe care îl ţin în mâna stângă. Din când în când mă uit înapoi ca să mă asigur că petele galbene care îmi indică drumul înapoi se văd cum trebuie. Şirul neregulat de semne arată ca nişte geamanduri care plutesc pe mare.

  Mai mult într-o doară, crestez din loc în loc scoarţa copacilor cu toporişca. Este şi acesta un semn. Toporişca mea nu reuşeşte să pătrundă în orice scoarţă, aşa că aleg tulpinile moi, mai puţin groase, iar ele primesc lovitura în tăcere.

  Ţânţari mari şi negri îmi dau târcoale ca nişte iscoade trimise în recunoaştere, încercând să mă înţepe în pielea expusă din jurul ochilor. Îi aud cum bâzâie. Îi alung cu mâna sau îi zdrobesc şi îi simt cum plesnesc sub palma mea. Unii sunt deja plini de sânge supt din mine. Vine şi mâncărimea mai târziu. Mă şterg de sânge pe prosopul din jurul gâtului.

  Probabil că şi pe soldaţii care au mărşăluit pe aici i-au necăjit ţânţarii, dacă asta se întâmpla vara. Oare cât cântărea un „echipament complet”? Puştile vechi, ca un drug de fier, gloanţele, căştile de oţel, grenadele, mâncarea Şi apa, desigur, lopeţile pentru săpat tranşee, gamela… Or fi avut vreo douăzeci de kilograme. În orice caz, trebuie să fi fost foarte grele. Rucsăcelul meu din nailon nici nu se compară, în minte mi se strecoară gândul că aş putea coti după primul tufiş şi da nas în nas cu ei. Dar soldaţii au dispărut pe aici cu mai bine de şaizeci de ani în urmă.

  Îmi amintesc de cartea pe care am citit-o pe prispă despre campania lui Napoleon în Rusia. Şi pe soldaţii francezi care înaintau pe lungul drum către Moscova în vara anului 1812 îi necăjeau, probabil, ţânţarii. Sigur, e de la sine înţeles că ţânţarii nu erau singurii care îi necăjeau. Aveau de înfruntat multe lupte în care riscau să-şi piardă viaţa. Setea şi foamea, drumurile noroioase, bolile infecţioase, arşiţa, atacurile cazacilor asupra liniilor de aprovizionare şi aşa mult subţiate, lipsa medicamentelor şi cele câteva ciocniri majore cu trupele ruseşti. Din cei cinci sute de mii de soldaţi care intraseră triumfători în Moscova evacuată de civili, mai rămăseseră o sută de mii.

  Mă opresc şi îmi clătesc gâtul cu apă din bidon. Ceasul arată ora unsprezece fix. Ora la care se deschide biblioteca.

  Mi-l imaginez pe Oshima deschizând poarta şi aşezându-se la recepţie. Pe biroul lui trebuie să fie un creion lung şi ascuţit. Îl ia din când în când în mână şi îl învârte între degete. Îşi apasă uşor tâmpla cu guma. Întreaga imagine îmi apare foarte clar în faţa ochilor. Dar locul acela este cumplit de departe.

  Nu am menstruaţie, spune Oshima. Nu am sfârcurile sensibile, dar clitorisul, da. Pentru sex nu îmi folosesc vaginul, ci anusul.

  Mi-l amintesc dormind în cabană, întors cu faţa spre Perete. Îmi amintesc senzaţia care a rămas în urma lui/ei.

  Am dormit în acelaşi pat, învăluit în ea. Dar gata, mai bine nu mă mai gândesc la asta.

  Mă gândesc, în schimb, la război. La războaiele lui Napoleon, la cele în care a trebuit să lupte soldaţii japonezi.

  Simt în mână toporişca. Lucirea lamei albe, proaspăt ascuţită, îmi înţeapă ochii. Îmi feresc privirea instinctiv. De Ce se luptă oamenii? De ce trebuie să se omoare reciproc sute de mii, milioane de oameni? Ce anume provoacă luptele? Furia? Spaima? Sau furia şi spaima sunt două faţete ale aceluiaşi spirit?

  Lovesc cu toporişca într-un trunchi. Copacul geme mut şi din el curge sânge nevăzut. Continui să merg, reluând saxofonul sopran al lui John Coltrane. Repetiţia desface realitatea în bucăţi şi o rearanjează.

  Pe nesimţite, mintea mea păşeşte pe tărâmul viselor. Se întorc în linişte. O ţin în braţe pe Sakura. Ea e în braţele mele, eu înăuntrul ei.

  Nu mai vreau să fiu învârtit pe degete. Nu mai vreau să las lucrurile să mă dezorienteze. Deja l-am omorât pe tata.

  Deja am violat-o pe mama. Iar acum sunt înăuntrul surorii mele. Dacă există un blestem, vreau să-l duc la împlinire.

  Să scap cât mai repede mai repede de această povară, ca apoi să pot fi pe deplin eu însumi, nu o marionetă în mâna altcuiva. Asta îmi doresc. Apoi ejaculez înăuntrul ei.

  — Nu trebuia să faci aşa ceva nici măcar în vis, îmi strigă tânărul numit Corbul.

  E chiar în spatele meu. Păşim împreună prin pădure.

  — M-am luptat să te opresc. Trebuie să fi ştiut asta.

  Trebuie să-mi fi auzit vocea. Dar nu m-ai ascultat. Ai continuat să faci ce făceai.

  Merg mai departe fără să răspund şi fără să mă uit înapoi.

  — Te-ai gândit că aşa o să înfrângi blestemul, nu? Şi l-ai înfrânt? Mă întreabă tânărul numit Corbul.

  Şi l-ai înfrânt? Ţi-ai omorât tatăl, ţi-ai violat mama, ţi-ai violat sora. Ai făcut ce ţi-a fost prezis. Ai vrut să ridici blestemul aruncat de tatăl tău asupra ta. Dar de fapt nu s-a ridicat nimic. Nu l-âi înfrânt. Acum „ înfierat chiar mai viu în mintea ta. Ar fi trebuit să-ţi dai seama. Genele tale încă sunt îmbibate în blestem.

  Expiri din tine blestemul, iar cele patru vânturi îl poartă şi îl împrăştie în întreaga lume. Deruta întunecată rămâne însă în tine, nu? Nu dispare nici frica, nici furia, nici disperarea. Sunt încă înăuntrul tău