— Nakata a deschis-o din nou acum câteva zile, într-o după-amiază plină cu trăsnete. Foarte multe fulgere au căzut în oraş! M-a ajutat domnul Hoshino. Nakata nu s-ar fi descurcat singur. Ştiţi ziua aceea?

  — Da, mi-o amintesc.

  — Nakata a deschis-o pentru că aşa a trebuit.

  — Ştiu. Pentru a repune lucrurile în forma cuvenită.

  — Aşa este, încuviinţă Nakata.

  — Vă stă în fire acest lucru.

  — Nakata nu prea înţelege ce este firea. În orice caz, nu am avut de ales. Adevărul este că am omorât un om în Nakano. Nu am vrut să-l omor. Am fost dus la domnul Johnnie Walker şi l-am omorât în locul unui băiat de cincisprezece ani care ar fi trebuit să fie acolo. Nakata nu a putut să se oprească.

  Doamna Saeki închise ochii, apoi îi deschise şi îl privi din nou pe Nakata.

  — Toate s-au întâmplat deoarece, cu mult timp în urmă, am deschis piatra de intrare? Acest lucru s-a extins până aici şi a produs distorsiuni?

  — Doamna Saeki, zise Nakata clătinând din cap.

  — Da.

  — Nakata nu înţelege atât de multe. Rolul lui Nakata este ca aici, în prezent, să readucă lucrurile la forma cuvenită. Pentru aceasta am plecat din Nakano, am traversat un pod mare şi am venit în Shikoku. Probabil că ştiţi, dar nu puteţi rămâne aici.

  Doamna Saeki zâmbi.

  — Foarte bine, spuse ea. Este ceea ce îmi doresc de multă vreme, domnule Nakata. Este ceea ce mi-am dorit şi în trecut, şi în prezent, dar nu am putut obţine sub nici un chip. A trebuit să aştept în linişte să vină acel moment – acest moment. De multe ori a fost de nesuportat, dar poate că suferinţa mi-a fost lăsată ca răspundere.

  — Ştiţi, Nakata nu are decât jumătate de umbră. Ca dumneavoastră.

  — Da.

  — Nakata a pierdut-o în război. Nakata nu ştie de ce s-a întâmplat acest lucru şi de ce tocmai lui i s-a întâmplat. În orice caz, a trecut mult timp de atunci. În curând noi trebuie să plecăm de aici.

  — Ştiu.

  — Am trăit mult, însă cum am spus şi mai devreme, nu am amintiri. De aceea, nu pot să înţeleg ce înseamnă „suferinţa” despre care vorbiţi, dar cred că nu aţi vrut să renunţaţi la amintiri, oricâtă suferinţă v-ar fi adus.

  — Aşa este. Oricât de chinuitoare ar fi, cât trăiesc, nu vreau să renunţ la amintiri. Au fost singurul lucru pentru care am trăit, singura dovadă că am trăit.

  Nakata încuviinţă în tăcere.

  — Faptul că am trăit mai mult decât trebuia a distrus mulţi oameni şi multe lucruri, continuă ea. Am avut o relaţie sexuală cu tânărul de cincisprezece ani despre care vorbeaţi.

  S-a întâmplat de curând. În camera aceea, am redevenit fata de cincisprezece ani şi m-am culcat cu el. Că a fost bine sau rău, a trebuit să o fac. Însă aşa se poate să fi distrus un alt lucru. Acesta este singurul meu regret.

  — Nakata nu ştie ce este sexul. Aşa cum nu am amintiri, nu am nici poftă sexuală şi de aceea nu ştiu care este diferenţa între sexul bun şi cel rău. Dar lucrurile întâmplate sunt întâmplate. Bune sau rele, accept toate lucrurile care s-au întâmplat şi aşa am ajuns omul care sunt acum Aceasta este poziţia mea.

  — Domnule Nakata!

  — Da?

  — Aş vrea să vă rog ceva.

  Doamna Saeki a scos o cheie din geantă. A descuiat un sertar şi a luat dinăuntru câteva dosare groase, pe care le-a pus pe birou.

  — De când m-am întors în acest oraş, am stat la birou şi am scris aceste manuscrise. Am făcut însemnări despre viaţa pe care am dus-o. Am iubit din toată inima un băiat de aici, care a locuit în această casă. Şi el m-a iubit pe mine la fel de mult. Trăiam într-un cerc perfect. Insă acest lucru nu putea să dureze la nesfârşit. Noi ne maturizam, iar vremurile se schimbau. Cercul s-a întrerupt prin mai multe părţi, lăsând să pătrundă în raiul de dinăuntru lucruri de afară şi ce era înăuntru să iasă. Este normal. Însă pe atunci mie nu mi se părea deloc normal şi din această cauză am deschis piatra de intrare, pentru a opri această invazie şi scurgere. Nu îmi amintesc cum am reuşit, dar eram hotărâtă să o deschid, orice ar fi fost, pentru a nu îl pierde pe el, pentru a nu lăsa lucrurile din afară să ne distrugă lumea.

  Pe atunci nu eram capabilă să înţeleg ce însemna fapta mea. Şi, evident, a trebuit să dau socoteală.

  Doamna Saeki a tăcut, a luat stiloul în mână şi a închis ochii.

  — Viaţa mea s-a încheiat la vârsta de douăzeci de ani. Ce a urmat a fost doar o prelungire, ca un coridor lung, întunecat şi întortocheat, ce nu duce nicăieri. Însă a trebuit să trăiesc mai departe. Să accept fiecare zi goală şi să o las în urmă, la fel de goală. Am făcut atunci nenumărate greşeliAş putea spune că am făcut numai greşeli. O vreme am trăit ca pe fundul unei fântâni, complet singură, închisă în mine. Blestemam şi uram tot ce se întâmpla afară. La un moment dat am ieşit şi am simulat că trăiesc. Am acceptat totul şi am trecut amorţită prin lume. M-am culcat cu mulţi bărbaţi. La un moment dat chiar am trăit într-un fel de căsnicie. Apoi… Dar au fost numai lucruri absurde. Toate au trecut într-o clipă şi în urma lor nu a mai rămas nimic. Au mai rămas doar cicatricele lucrurilor pe care le-am rănit şi le-am batjocorit.

  Doamna Saeki şi-a sprijinit mâinile pe cele trei dosare vrăfuite pe birou.

  — Toate aceste lucruri le-am scris aici în detaliu,