de milioane. Cu toate astea, rescriind previziunile, Winston coboară cifra la cincizeci şi şapte de milioane, pentru a lăsa loc obişnuitei pretenţii că planul a fost depăşit. Oricum, şaizeci şi două de milioane nu este cu nimic mai aproape de realitate nici decât cincizeci şi şapte de milioane, şi nici decât o sută patruzeci şi cinci de milioane. Mai mult ca sigur că nu s-a produs nici măcar o singură gheată. Adică, de fapt, cel mai sigur este că nimeni nu ştie cu siguranţă câte anume s-au produs, şi nici nu are nici o importanţă. Tot ce ştii este că în fiecare trimestru se produc cantităţi astronomice de ghete pe hârtie, în timp ce jumătate, poate, din populaţia Oceaniei umblă desculţă. Şi la fel se întâmpla cu fiecare categorie de produse şi cu toate faptele scrise, mari sau mici. Totul se topeşte într-o lume neguroasă unde, în cele din urmă, până şi anul devine incert.

Winston îşi ridică ochii şi se uită peste hol. În boxa corespunzătoare de pe partea opusă, lucrează de zor un bărbat mic de statură, cu o mutră meticuloasă şi o umbră de barbă, pe care-l cheamă Tillotson. Individul ţine un ziar împăturit pe genunchi şi microfonul scrievorbitorului foarte aproape de gură. Are aerul că vrea să facă un secret din ce spune el acolo, între propria-i persoană şi tele-ecran, îşi ridică şi el ochii: lentilele ochelarilor lui aruncă o lumină ostilă în direcţia lui Winston, care nu-l cunoaşte mai deloc pe Tillotson şi habar nu are cu ce se ocupă. La Secţia Documente, oamenii nu se grăbesc să vorbească despre ce lucrează, în holul cel mare, fără ferestre, cu două rânduri de boxe şi un interminabil fâsâit de hârtii şi zumzet de voci care şoptesc în scrievorbitoare, sunt cel puţin zece inşi pe care Winston nu ştie nici cum îi cheamă, deşi în fiecare zi îi vede fâţâindu-se pe coridoare şi gesticulând la cele Două Minute de Ură. Ştie că în boxa de lângă a lui lucrează femeia cea mică de statură, cu părul ca nisipul, care se chinuie zi de zi să urmărească şi să radieze din presă numele celor care au fost vaporizaţi si, deci, se cheamă că nici nu au existat. Treaba asta i se potriveşte, pentru că şi soţul ei a fost vaporizat acum câţiva ani. Iar ceva mai încolo, peste vreo trei boxe, este o fiinţă blândă, searbădă şi visătoare, care se numeşte Ampleforth, cu păr în urechi şi cu un talent surprinzător de a jongla cu versificaţia. Individul lucrează la producerea unor versiuni deformate — sau, cum li se spune, „texte definitive” — ale unor poeme care, ideologic vorbind, au devenit inoportune, dar, dintr-un motiv sau altul, trebuie să rămână totuşi în antologii. Şi holul ăsta, cu cei cincizeci de lucrători ai lui, cam atâţia sunt, constituie numai o subsecţie, o singură celulă, dacă se poate spune aşa, în imensa complexitate a Secţiei Documente. Alături, deasupra, dedesubt se află alte şi alte roiuri de funcţionari, angajaţi într-un număr inimaginabil de lucrări. Sunt imensele ateliere tipografice, cu sub-redactori, cu experţi în tipărituri şi cu studiouri utilate cu o aparatură complicată de trucare a fotografiilor. Este şi subsecţia de teleprograme, cu tehnicieni, producători şi echipe de actori aleşi special pentru talentul lor de a imita vocile. Sunt armatele de arhivişti care nu au decât de întocmit liste de periodice şi cărţi care trebuie date la revăzut. Sunt şi marile magazii unde se depozitează documentele corectate şi cuptoarele ascunse unde se distrug exemplarele originale. Şi undeva, cine poate şti unde anume, cu totul necunoscute, stau capetele conducătoare care coordonează toate eforturile celorlalţi şi trasează liniile politice, în aşa fel, încât o bucată de trecut urmează să fie păstrată, cealaltă falsificată, iar a treia ştearsă de pe faţa pământului. Şi Secţia Documente, la urma urmei, nu este decât o singură branşă în Ministerul Adevărului, a cărui primă îndatorire nu este aceea de a reconstrui trecutul, ci de a oferi cetăţenilor Oceaniei ziare, filme, cărţi de şcoală, programe de tele-ecran, piese de teatru, romane — orice modalitate de informare, de educare, sau de recreere, de la statuie la lozincă, de la poezia lirică la tratatul de biologie şi de la abecedar la Dicţionarul Nouvorbei. Şi Ministerul nu are numai de asigurat diversele necesităţi culturale ale membrilor Partidului, ci şi de repetat întreaga operaţie la un nivel mai jos, în folosul proletariatului. Există un lanţ întreg de subsecţii separate, care se ocupă cu literatura pentru proli, cu muzica, teatrul şi distracţiile în general. Aici se scot ziare de aruncat la gunoi, în care nu găseşti aproape nimic altceva decât sport, crime şi horoscopuri, se produc povestioare senzaţionale de doi bani, filme numai despre sex şi cântece sentimentale compuse exclusiv prin mijloace mecanice, la un caleidoscop special numit versificator. Există şi o întreagă subsecţie — în Nouvorbă, i se spune Pornosec — specializată în producerea celui mai abject soi de pornografii, care se expediază în colete sigilate şi la care nici un membru al Partidului, cu excepţia celor care lucrează la ele, nu are voie să se uite.

Trei mesaje noi au ieşit din tubul pneumatic de când Winston lucrează la primele trei; dar sunt treburi simple şi le rezolvă până să-l întrerupă cele Două Minute de Ură. După Ură, se întoarce în boxa lui, ia Dicţionarul Nouvorbei de pe raft, împinge scrievorbitorul într-o parte, îşi şterge ochelarii şi se apucă de lucrarea cea mai delicată, al patrulea mesaj de azi-dimineaţă.

Lui Winston, cea mai mare plăcere în viaţă i-o dă munca pe care o face. Majoritatea lucrărilor sunt treburi plicticoase, de rutină, dar printre ele se mai strecoară uneori şi câte unele atât de dificile şi de complicate, încât te poţi pierde în ele la fel ca în profunzimile unei probleme de matematic ă-nişte ticluiri subtile, în care nu ai nimic care să te ghideze, afară de propriile tale cunoştinţe în materie de principiile SOCENG-ului şi de propria ta intuiţie în legătură cu ce anume aşteaptă Partidul de la tine să spui. El, Winston, este bun la aşa ceva. De