câteva ori i s-a încredinţat rectificarea articolelor de fond din Times, care se redactează exclusiv în Nouvorbă. Derulează din nou mesajul pe care l-a lăsat deoparte mai devreme şi care sună astfel:

times 3.12.83 relatare ordin zi f.m. dublu-plusnebune refe nepersoane rescrie întregeşte supsup ante-clasat

În Vechivorbă, adică în Engleza Standard, textul mesajului ar putea fi redat cam aşa:

Relatarea Ordinului de Zi al Fratelui cel Mare apărută în numărul din 3 decembrie 1983 al ziarului Times este extrem de nesatisfăcătoare şi face referiri la persoane non-existente. Rescrie în întregime şi supune versiunea unei autorităţi superioare înainte de a o clasa.

Winston se apucă să citească articolul incriminat, de la cap la coadă. Din câte îşi dă seama, ordinul de zi al Fratelui cel Mare conţinea mai ales laude la adresa activităţii unei organizaţii cunoscute sub sigla TAFP, care îi aproviziona cu ţigări şi alte articole strict necesare pe marinarii de pe Fortăreţele Plutitoare. Un anume tovarăşul Withers, membru de frunte al Partidului Interior, era evidenţiat printr-o menţiune individuală şi fusese decorat cu Ordinul Meritul Special, Clasa a Doua. După trei luni, însă, iată că TAFP a fost desfiinţată fără nici o explicaţie. Este de presupus că Withers şi oamenii lui sunt acum în dizgraţie, dar nici în ziare, nici la tele-ecran nu s-a pomenit o vorbă despre aşa ceva. Bineînţeles că nu se spune nimic, din moment ce acuzaţii politici nu sunt, de regulă, judecaţi, şi nici măcar demascaţi în mod public. Marile epurări care lovesc mii de oameni, cu procese publice de trădători şi criminali în gândire, cu mărturisiri abjecte ale tuturor ticăloşiilor de pe lume, urmate de execuţii — astea sunt spectacole excepţionale şi nu au loc decât o dată la câţiva ani. De obicei, oamenii ajunşi pe lista neagră a Partidului dispar pur şi simplu şi nu se mai aude nimic despre ei niciodată. Nimeni nu dispune de nici cel mai mic indiciu despre ce s-ar fi putut întâmpla cu ei. În unele cazuri, poate că nici nu sunt morţi. Vreo treizeci de inşi, poate, numai dintre cei pe care Winston i-a cunoscut personal, plus părinţii lui, au dispărut fără urmă în cutare sau cutare moment.

Se scarpină tacticos la nas cu o clamă. În boxa de vizavi, tovarăşul Tillotson tot mai stă aplecat peste scrievorbitor, cu aerul lui secretos, îşi înalţă şi el capul pentru o clipă: din nou lumina aia ostilă de la lentilele ochelarilor lui. Nu cumva tovarăşul Tillotson lucrează la aceeaşi problemă ca şi el, ca şi Winston? Foarte posibil. O temă atât de delicată nu se încredinţează niciodată unui singur lucrător, pe de o parte; iar pe de altă parte, a supune problema unei comisii ar însemna a recunoaşte deschis că are loc un act de falsificare. Cel mai sigur este că în jur de zece inşi lucrează chiar în acest moment la versiuni concurente a ce a spus, de fapt, Fratele cel Mare. După care, cine-ştie-ce cap de conducere din Partidul Interior alege una sau alta dintre variante, o dă spre reeditare, pune în mişcare procesele complicate, dar necesare, de stabilire a trimiterilor şi, până la urmă, minciuna aleasă de el trece în arhivele permanente şi devine adevăr.

Winston habar nu are din ce motiv a căzut în dizgraţie tovarăşul Withers. Pentru corupţie, poate, sau pentru incompetenţă. Poate că Fratele cel Mare s-a săturat de un subaltern prea cunoscut. Poate că Withers însuşi, sau altcineva din anturajul lui, a fost suspectat de tendinţe deviaţioniste. Sau poate — de fapt, este cea mai sigură explicaţie — totul s-a întâmplat pur şi simplu pentru că epurările şi vaporizările fac parte integrantă, în mod inevitabil, din mecanismul conducerii. Singurul indiciu clar îl dau cuvintele „refe nepersoane”, care arată că Withers este deja mort. De obicei, nu poţi fi sigur de aşa ceva în legătură cu cei arestaţi. Se întâmpla, uneori, să li se dea drumul şi să rămână în libertate chiar şi un an înainte de a fi executaţi. Câteodată, foarte rar, un individ pe care tu îl credeai mort de mult timp reapare ca o fantomă la câte un proces public, unde înfundă sute de inşi prin mărturiile lui, şi abia pe urmă dispare, de astă dată definitiv. Şi totuşi, Withers este deja o nepersoană. El nu există; nu a existat niciodată. Winston hotărăşte că nu este suficient să orienteze mesajul Fratelui cel Mare în direcţia opusă. Cel mai bine este să-l facă să se refere la cu totul altceva.

Ar putea transforma ordinul de zi în obişnuita denunţare a trădătorilor şi criminalilor în gândire, dar prea e cusut cu aţă albă. Iar dacă inventează vreo victorie pe front, sau cine-ştie-ce depăşire triumfătoare a celui de-ai Nouălea Plan Trienal, se complică exagerat de mult trimiterile. Ii trebuie ceva pur fantezist. Deodată, îi răsare în minte, confecţionată de-a gata, dacă se poate spune aşa, figura unui anume tovarăşul Ogilvy, care a murit de curând pe câmpul de luptă, în împrejurări eroice. Se mai întâmpla, uneori, ca Fratele cel Mare să-şi dedice ordinul de zi menţionării câte unui umil membru de rând al Partidului, ale cărui viaţă şi moarte le scoate în evidenţă ca pe nişte exemple demne de urmat. Ei bine, astăzi o să-l menţioneze pe tovarăşul Ogilvy. Sigur că nu a existat nici un tovarăş Ogilvy, dar câteva rânduri scrise şi câteva fotografii trucate sunt ingredientele venirii sale pe lume.

Winston se gândeşte câteva momente, pe urmă îşi trage scrievorbitorul spre el şi începe să dicteze, în stilul cu care s-a obişnuit deja al Fratelui cel Mare, milităros şi pedant în acelaşi timp, uşor de imitat din cauza unui tic de a pune întrebări la care dă imediat şi răspunsul („Ce învăţăm noi, tovarăşi, din acest fapt? învăţăm — şi acesta este şi unul dintre principiile fundamentale ale SOCENG-ului — că…” ş.a.m.d., ş.a.m.d.).

La vârsta de trei ani, tovarăşul Ogilvy a refuzat orice altă jucărie afară de o tobă, un pistol-mitralieră şi un elicopter în miniatură. La şase ani — cu un an mai devreme decât prevedea regulamentul, dar cu aprobare specială —,