a intrat la Spioni, iar la nouă ani, a ajuns comandant de grupă. La unsprezece ani, şi-a denunţat unchiul Poliţiei Gândirii, după ce a ascultat pe ascuns o conversaţie care i s-a părut lui a avea tendinţe criminale. La şaptesprezece ani, a ajuns comandant de district şi instructor la Liga Tineretului Anti-Sex. La nouăsprezece ani, a proiectat o grenadă de mână care a fost omologată de Ministerul Păcii şi care, la primul test, a omorât treizeci şi unu de prizonieri eurasieni dintr-odată. La douăzeci şi trei de ani, tovarăşul Ogilvy a pierit în luptă. Urmărit de avioanele cu reacţie duşmane, în timp ce zbura deasupra Oceanului Indian cu nişte mesaje importante, şi-a luat mitraliera drept lest şi a sărit din elicopter în apă, cu tot cu mesaje — iată un sacrificiu, subliniază Fratele cel Mare, despre care nu poţi afla decât cu un sentiment de invidie, după care adaugă câte ceva şi despre viaţa curată şi cinstită a tovarăşului Ogilvy. Era total abstinent şi nefumător, neavând nici o altă distracţie afară de o oră pe zi în sala de gimnastică, şi jurase să rămână neînsurat, fiindcă era de părere că actul căsătoriei şi grija unei familii sunt incompatibile cu o viaţă consacrată douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru îndeplinirii datoriei. Nu avea alte subiecte de conversaţie decât principiile SOCENG-ului şi nici alt scop în viaţă decât înfrângerea duşmanului eurasian şi hăituirea spionilor, sabotorilor, criminalilor în gândire şi a trădătorilor în general.

Aici, Winston se opreşte şi dezbate în sinea lui dacă să-l decoreze pe tovarăşul Ogilvy cu Ordinul Meritul Special; în cele din urmă, renunţă, pentru că asta ar atrage după sine trimiteri de care nu este nevoie.

Aruncă din nou o privire către rivalul lui din boxa de vizavi. Nu ştie nici el de ce, dar este convins că Tillotson este cufundat în aceeaşi lucrare ca şi el. Nu are cum afla a cui variantă va fi adoptată, dar este încrezător că a lui. Şi iată cum tovarăşul Ogilvy, la care nimeni nu se gândea în urmă cu o oră, a devenit acum realitate. Curios lucru: poţi crea morţi, dar nu şi oameni vii. Tovarăşul Ogilvy nu a existat niciodată în nici un prezent, dar există acum în trecut; si, după ce toată lumea va uita de falsificare, el va continua să existe, la fel de autentic şi pe baza aceloraşi dovezi cum au existat, la vremea lor, Carol Quintul şi Iuliu Cezar.

5

În sala de mese a cantinei, adânc sub pământ, coada pentru prânz se târăşte încet înainte, încăperea este deja plină ochi, iar zgomotul, asurzitor. De după zăbrelele de la tejghea vine un abur de tocană cu un miros metalic şi acru, care nu reuşeşte să acopere vaporii de Gin Victoria, în fundul sălii este un băruleţ, de fapt o simplă gaură în zid, de unde poţi cumpăra gin cu zece cenţi o cană mare.

— Tocmai pe tine te căutam, zice o voce în spatele lui Winston.

Se întoarce. Este prietenul lui, Syme, care lucrează la Secţia Cercetare. Poate că „prieten” nu este tocmai termenul potrivit. In ziua de astăzi, nu ai prieteni — ai tovarăşi, dar compania unor tovarăşi este ceva mai plăcută decât a altora. Syme este filolog, specialist în Nouvorb ă, şi face parte din imensa echipă de experţi angrenaţi în redactarea Ediţiei a Unsprezecea a Dicţionarului Nouvorbei. Este un individ mărunt, mai scund decât Winston, cu părul negru şi ochii mari şi bulbucaţi, nişte ochi în acelaşi timp trişti şi ironici, care parcă îţi studiază faţa îndeaproape atunci când stai de vorbă cu el.

— Voiam să te-ntreb dacă n-oi fi având vreo lamă de ras, continuă Syme.

— Nici măcar una singură, zice Winston, cu un soi de grabă vinovată. Am încercat peste tot. Nu mai sunt. S-au terminat.

Toată lumea îţi cere lame de ras. În realitate, Winston mai are două lame nefolosite încă, pe care le tine bine. Este criză de aşa ceva, de luni de zile. In orice moment se găseşte câte un produs de strictă necesitate pe care magazinele Partidului nu-l pot oferi. Câteodată nasturii, câteodată aţa de cusut, câteodată şireturile de pantofi; acuma sunt lamele de ras. Nu poţi face rost de ele — dacă reuşeşti si-aşa — decât ciupind, mai mult sau mai puţin pe furiş, de la „negru”.

— Şi eu de şase săptămâni mă rad cu aceeaşi lamă, adaugă el, la fel de neconvingător.

Coada se urneşte înainte. Când se opreşte din nou, Winston se întoarce cu faţa spre Syme. Fiecare dintre ei ia câte o tavă de metal unsuroasă din teancul de la capătul tejghelei.

— Ai fost să vezi cum îi spânzură pe prizonierii ăia ieri? — întreabă Syme.

— Am lucrat, răspunde Winston, mimând indiferenţa. Bănuiesc c-o să se dea la ştiri.

— Foarte nepotrivit înlocuitor, zice Syme. Ochii lui ironici se plimbă pe chipul lui Winston, parcă ar spune: „Lasă că te ştiu eu, văd prin tine. Ştiu foarte bine de ce nu te-ai dus să vezi cum îi spânzură pe prizonierii ăia”.

În felul lui intelectual, Syme este primejdios de ortodox. Vorbeşte cu o satisfacţie drăcească despre raidurile de elicoptere deasupra satelor duşmane, despre procesele şi mărturiile criminalilor în gândire şi despre execuţiile din beciurile Ministerului Iubirii. Când vorbe şti cu el, totul este să-l faci, dacă se poate, să lase asemenea subiecte şi să intre în problemele tehnice ale Nou-vorbei, în care este capabil să emită păreri autorizate şi să spună lucruri interesante. Winston îşi întoarce capul într-o parte, pentru a evita privirile cercetătoare ale ochilor lui Syme.

— Bună spânzurare, continuă acesta meditativ. După părerea mea, tot hazul se duce naibii când li se leagă picioarele. Mie-mi place să-i văd cum dau din picioare. Şi toate ca toate, dar la sfârşit limba care le ţâşneşte din gură, e albastră — un albastru-aprins. Uite, vezi, ăsta-i amănuntul care mă emoţionează pe mine.

— Următorul, vă rog! — zbiară prolul cu şorţ alb, care ţine polonicul în mână ca pe o armă.

Winston şi Syme îşi împing tăvile pe sub grilaj. Pe fiecare dintre