― Am doar câteva întrebări de pus. Nu, nu intru.

Jacques Méliès scoase un carnet.

― Eraţi acasă în seara crimei?

― Da.

― Aţi auzit ceva?

― Nici o împuşcătură, dacă la asta vă referiţi, dar au început la un moment dat să urle.

― Să urle?

― Da, foarte tare. Erau nişte ţipete înspăimântătoare. Au durat vreo jumătate de minut, apoi nu s-a mai auzit nimic.

― Ţipetele au început toate deodată sau unul după altul?

― Mai degrabă deodată. Erau nişte zbierete de-a dreptul neomeneşti. Probabil că au suferit cumplit. Era ca şi cum ar fi fost asasinaţi toţi trei în acelaşi timp. Ce mai poveste! Trebuie să vă spun că de când i-am auzit urlând, nu mai pot să dorm. Am de gând, de altfel, să mă mut de aici.

― Ce credeţi că s-a putut întâmpla?

― Colegii dumneavoastră au trecut deja pe aici. Se pare că un as de la poliţie a diagnosticat o... sinucidere. Eu unul însă nu prea cred. Se confruntau cu ceva, un lucru ce trebuie să fi fost îngrozitor, dar ce anume, habar n-am. În orice caz, lucrul acela, indiferent ce-ar fi fost, nu făcea nici un zgomot.

― Vă mulţumesc.

O idee fixă îşi făcea treptat loc în mintea sa.

"Cel ce a comis aceste crime e un lup turbat şi tăcut, care nu lasă nici o urmă."

Dar ştia bine că nici vorbă nu putea fi de aşa ceva. Însă dacă nu era asta, ce putuse fi oare mai cumplit chiar decât un urangutan înarmat cu un brici şi ivit de pe acoperişuri? Un om, un om genial şi nebun, care descoperise reţeta crimei perfecte.

16. ENCICLOPEDIE

NEBUNIE: Cu toţii devenim, pe zi ce trece, puţin mai nebuni, şi fiecare într-un mod diferit. Este motivul pentru care ne înţelegem atât de prost între noi. Eu însumi mă simt atins de paranoia şi de schizofrenie. Pe deasupra, sunt hipersensibil, ceea ce îmi deformează viziunea despre realitate. Îmi dau perfect seama de acest lucru. Astfel încât în loc să o suport, încerc să o folosesc mai degrabă ca forţă motrice pentru tot ce întreprind. Dar cu cât reuşesc s-o fac, cu atât înnebunesc mai rău. Şi cu cât înnebunesc, cu atât ating mai bine obiectivele pe care mi le fixez: Nebunia e ca un leu înfuriat, pitit în fiecare cap omenesc. Nu trebuie în nici un caz omorât. E suficient să fie identificat şi domesticit. Leul dumneavoastră domesticit şi dresat vă va conduce atunci mult mai departe decât ar face-o oricare maestru, profesor, şcoală, drog sau religie. Dar, aşa cum se întâmplă cu orice sursă de putere, există un anumit risc în jocul cu propria nebunie: uneori leul, suprasolicitat şi excitat, se întoarce împotriva celui ce voia să-l domesticească.

EDMOND WELLS,

Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

17. URME DE PAŞI

103 683 a găsit staulul scarabeilor. De fapt, e o sală spaţioasă în care sunt ţinute coleoptere-rinocer de statură impunătoare. Corpul le este alcătuit din plăci negre, groase şi granuloase, care se îmbucă între ele. În partea din spate, au forme rotunde şi netede, iar în faţă, un capişon de chitină care se termină cu un corn prelung şi ascuţit, de zece ori mai mare decât ţepii de trandafir.

Din pate ştie 103 683, fiecare animal zburător de acest fel măsoară şase paşi în lungime şi trei în lăţime. Le place mult să trăiască în penumbră, dar, paradoxal, singura lor slăbiciune este atracţia pentru lumină. În lumea insectelor, strălucirea reprezintă o delicatesă căreia puţine îi pot rezista.

Animalele acestea masive mestecă rumeguş şi muguri în putrefacţie. Îşi lasă excrementele cam peste tot, ceea ce dă naştere unui miros greu, deoarece spaţiul pentru mişcare este redus la minimum în acest loc cu plafonul jos. Nişte lucrătoare sunt însărcinate cu curăţenia, dar, din câte se pare, n-au mai trecut pe aici de mult timp.

Domesticirea unor asemenea coleoptere nu a fost o treabă uşoară. Regina Chli-pou-ni a avut ideea de-a căuta să le obţină sprijinul după ce unul din ei a salvat-o dintr-o pânză de păianjen. De îndată ce a devenit regină, ea le-a regrupat în legiuni zburătoare. Dar, cum prilejul de-a le duce la luptă nu se prezentase încă, nu primiseră deocamdată botezul acidului şi nimeni nu putea şti cum aveau să reacţioneze erbivorele acestea liniştite într-o situaţie de război, fată în fată cu hoardele de soldat! încrâncenaţi.

103 683 se fofilează printre labele mastodonţilor înaripaţi, simţindu-se cât se poate de impresionată de invenţia ce le serveşte drept adăpătoare: o frunză situată în mijlocul camerei, care conţine o picătură enormă de apă şi a cărei suprafaţă se întinde lateral de îndată ce vreunul din animale vine să-şi potolească setea.

Se pare că Chli-pou-ni i-a convins pe scarabei să se instaleze în Bel-o-kan doar discutând cu ei prin feromoni olfactivi. Regina e mândră de talentele ei diplomatice. Pentru a alia două sisteme diferite de gândire, e suficient să găseşti un mod de comunicare, explică ea în cadrul mişcării sale evoluţioniste. Pentru a-şi atinge scopul, ea se foloseşte de orice mijloace: hrană, paşapoarte olfactive, feromoni liniştitori. Conform ideilor ei, două animale care comunică nu mai sunt în stare să se ucidă.

Cu ocazia ultimei reuniuni a reginelor federale, unele participante au obiectat că reacţia cea mai răspândită la toate speciile este cea de-a elimina orice este diferit: dacă cineva vrea să comunice, iar altul să ucidă, primul va fi totdeauna învins. La care Chli-pou-ni replicase cu subtilitate, spunând că, la urma urmei, a ucide este deja o formă de comunicare, chiar dacă cea mai primitivă dintre toate. Ca să ucizi, trebuie să înaintezi, să priveşti, să studiezi, să prevezi reacţiile adversarului, deci să te interesezi de el.

Mişcarea ei evoluţionistă era plină de paradoxuri!

103 683 se smulge din contemplarea spectacolului oferit de scarabei şi reia căutarea pasajului secret, care o va conduce la furnicile rebele.

La un moment dat, observă nişte urme de paşi pe tavan. Ele se întind de fapt în toate direcţiile, ca şi cum s-ar