ci doar jumătatea din stânga în faţă, lăsând cealaltă jumătate şi fundul sălii în întuneric, astfel încât scena vizibilă este nu numai scăldată în lumină, ci şi uşor elevată, simbolism care va fi mai departe limpezit când începe Actul al II-lea – simbolismul elevatului tribunal al justiţiei din care acest tribunal anume, o curte districtuală, constituie doar faza intermediară, nu cea mai înaltă.

Este doar o secţiune a Curţii – banca acuzatului, judecătorul, grefierii, avocaţii opuşi unul altuia, juriul. Avocatul apărării este Gavin Stevens, aproximativ cincizeci de ani. Arată mai degrabă ca un poet decât ca un avocat şi chiar şi este de fapt: celibatar, descendent al uneia dintre familiile de pionieri din Ţinutul Yoknapatawpha, studii la Harvard şi Heidelberg, şi întors pe pământurile sale natale pentru a fi un fel de Cincinnatus bucolic, apărător nu atât al adevărului cât al justiţiei, sau al justiţiei aşa cum o vede el, implicându-se constant pe sine însuşi, deseori fără plată, în probleme privind echitatea şi pasiunea şi chiar şi crima între oamenii săi, atât albi cât şi negri, uneori direct în contradicţie cu funcţia sa de procuror districtual pe care o deţine de ani de zile, aşa cum e cazul de faţă.

Arestata e în picioare. Ea este singura persoană în picioare în sală – o negresă, foarte neagră, în jur de treizeci de ani – adică, poate avea orice vârstă între douăzeci şi patruzeci de ani – cu o faţă calmă impenetrabilă aproape buimacă, cea mai înaltă, cea mai sus acolo cu toţi ochii îndreptaţi spre ea, dar ea însăşi neuitându-se la niciunul dintre ei, ci privind spre afară şi în sus ca şi cum spre un colţ depărtat al sălii, ca şi cum ar fi singură în ea. Este – sau a fost până recent, acum cinci luni, mai exact – o servitoare în casă, doică a doi copii albi, dintre care pe al doilea, un sugar, ea l-a sugrumat în leagăn acum cinci luni, faptă pentru care este acum judecată, lucrul putând s-o coste viaţa. Dar ea a mai făcut probabil multe alte lucruri – a cules bumbac, a făcut mâncare pentru echipele de muncitori – tot felul de munci manuale intrând în capacităţile ei, sau mai curând în limitările timpului şi disponibilităţii ei, întrucât principala ei reputaţie în orăşelul din statul Mississippi unde s-a născut este cea de vagaboandă – beţivă, prostituată întâmplătoare, bătută de vreun bărbat sau tăind cu cuţitul sau fiind ea tăiată de soţia acestuia sau de cealaltă iubită a lui. A fost probabil căsătorită, cel puţin o dată. Numele ei – sau aşa îl spune ea şi aşa l-ar scrie probabil dacă ar şti să scrie – este Nancy Mannigoe. În sală e o tăcere de moarte în timp ce toată lumea o priveşte.

 

JUDECĂTORUL

Ai ceva de spus înainte ca tribunalul să pronunţe sentinţa în ce te priveşte?

 

Nancy nici nu răspunde, nici nu se mişcă; s-ar părea chiar că nici nu ascultă.

 

Că tu, Nancy Mannigoe, în a noua zi a lunii septembrie, cu bună ştiinţă şi cu premeditare criminală ai omorât şi asasinat copilul sugar al domnului şi doamnei Gowan Stevens în oraşul Jefferson şi în Districtul Yoknapatawpha…

Sentinţa acestei Curţi este ca să fii luată de aici îndărăt la închisoarea districtuală din Districtul Yoknapatawpha şi ca acolo, în a treisprezecea zi a lunii martie, să fii spânzurată cu ştreangul de gât până la moarte. Şi Dumnezeu să aibă milă de sufletul tău.

 

NANCY

(foarte tare în tăcerea din jur, fără să se adreseze cuiva, cu totul calmă, nemişcată)

Da, Doamne.

 

Se aude un icnet, un sunet, venind dinspre spectatorii invizibili din sală, exprimând şocul faţă de această nemaiauzită violare a procedurii: începutul a ceva ce ar putea fi consternare sau chiar vacarm, în mijlocul căruia, sau mai curând pe deasupra căruia, Nancy însăşi nu schiţează nicio mişcare. Judecătorul loveşte cu ciocanul său, grefierul sare în picioare, cortina începe în grabă şi spasmodic să coboare ca şi când judecătorul, grefierii, Curtea însăşi ar tresări frenetic, parcă spre a ascunde această împrejurare neplăcută; de undeva dintre spectatorii nevăzuţi se aude sunetul unei voci de femei – un geamăt, un vaier, un suspin poate.

 

GREFIERUL

(vorbind foarte tare)

Linişte! Linişte în sală! Linişte!

 

Cortina coboară repede ascunzând scena, luminile se sting repede în întunecime; un moment de întuneric; apoi cortina se ridică uşoară şi normală pentru:

Scena a doua

Salonul casei Stevens. Ora 6,00 p.m. Treisprezece noiembrie.

 

Salonul, o masă în mijloc cu o lampă, scaune, o canapea în stânga în fund, lampă cu picior, aplice, o uşă la stânga spre hol, uşile duble din fund deschise spre o sufragerie, un cămin în dreapta cu flacără de gaz şi imitaţie de buşteni. Atmosfera în cameră este elegantă, modernă, la modă, însă încăperea însăşi are aerul de a fi dintr-o altă vreme – tavanul înalt, cornişele, o parte din mobilier; are aerul de a se găsi într-o casă veche, o casă de dinainte de război ajunsă prin descendenţă directă în cele din urmă la o supravieţuitoare celibatară care a modernizat-o (vezi căminul cu imitaţie de foc de buşteni şi cele două fotolii prea ample), transformând-o în apartamente închiriate unor cupluri sau familii de tineri care pot să-şi permită să plătească o anume chirie pentru a locui pe strada cuvenită printre alte tinere perechi care aparţin confesiunii cuvenite şi clubului rural acceptat.

Zgomot de paşi, apoi se aprind luminile, ca şi cum cineva pe punctul de a intra a apăsat pe un comutator afară, apoi uşa din stânga se deschide şi intră Temple, urmată de Gowan, soţul ei, şi de avocat, Gavin Stevens. Ea are în jur de douăzeci şi cinci de ani, foarte elegantă, soignée, într-o haină de blană descheiată, purtând pălărie şi mănuşi şi o poşetă. Are aerul de a fi delicată şi încordată, dar se stăpâneşte. Faţa ei nu exprimă nimic în vreme ce se îndreaptă spre masa din centru şi se opreşte acolo. Gowan este cu trei sau patru ani mai în vârstă. Este aproape ceea ce se cheamă un tip; au fost mulţi