Lasă asupra mea o impresie foarte puternică şi cumva nostalgică. Mi-ar plăcea să fie mama mea. De fiecare dată când văd o femeie de vârstă mijlocie, frumoasă (sau plăcută), mă gândesc la acest lucru. Nici nu mai e nevoie să spun că probabilitatea ca doamna Saeki să fie cu adevărat mama mea e aproape zero. Şi totuşi, teoretic, o mică posibilitate există, de vreme ce eu nu ştiu nici cum arată şi nici cum o cheamă pe mama. Cu alte cuvinte, nu există nici un motiv ca ea să nu fie mama mea.

  În afară de mine, la tur mai ia parte un cuplu de vârstă mijlocie, din Osaka. Ea e bondoacă şi poartă ochelari cu dioptrii mari. El e slăbuţ şi are o freză de parcă şi-a netezit părul aspru cu forţa, cu o perie de sârmă. Are ochii înguşti, fruntea lată şi arată ca o statuie de pe o insulă din sud, care priveşte la nesfârşit orizontul. Soţia poartă toată conversaţia, el doar încuviinţează din când în când. Uneori mai dă din cap, exclamă sau murmură frânturi de cuvinte de neînţeles. Amândoi sunt îmbrăcaţi mai degrabă pentru drumeţie, decât pentru o vizită'la bibliotecă. Poartă veste impermeabile, pline de buzunare, bocanci solizi şi pălării de soare. E probabil vestimentaţia lor obişnuită pentru excursii. Nu par oameni răi. Nu mi-ar plăcea să-i ani ca părinţi, dar mă linişteşte faptul că nu sunt singurul care participă la tur.

  Doamna Saeki ne explică mai întâi cum a luat naştere Biblioteca Memorială Komura, cam ce mi-a spus şi Oshima.

  Cărţile, literatura de specialitate, picturile adunate de capul familiei de acum nu ştiu câte generaţii au fost puse la dispoziţia publicului larg, iar biblioteca a fost fondată cu scopul de a aduce o contribuţie la dezvoltarea culturii locale.

  S-a înfiinţat o fundaţie din banii proprii ai familiei Komura, iar această fundaţie administrează biblioteca. Uneori se organizează evenimente precum ateliere de lectură sau concerte de muzică de cameră. Familia Komura a construit clădirea la începutul epocii Meiji, ca anexă pentru depozitarea cărţilor, dar şi ca loc de primire a oaspeţilor. În epoca Taisho a fost complet renovată, i s-a adăugat un cat şi camerele de cazare pentru artişti şi scriitori au fost îmbunătăţite. De atunci şi până la începutul epocii Showa, nenumăraţi oameni de renume au vizitat familia Komura şi fiecare a lăsat ceva în semn de recunoştinţă pentru găzduire. Poeţii au lăsat poezii, haiku-uri, scriitorii au lăsat însemnări, iar pictorii, tablouri.

  — Veţi puteţi vedea în sala de expoziţie de la etaj o selecţie compusă din câteva piese de seamă ale acestei moşteniri culturale, spune doamna Saeki. Înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, bogata cultură locală a înflorit nu prin sprijinul administraţiei locale, ci prin sprijinul familiilor înstărite de cunoscători, precum familia Komura. Cu alte cuvinte, ei au jucat rolul de patroni ai culturii. Prefectura Kagawa a dat naştere multor poeţi şi scriitori, iar unul dintre factorii care au ajutat la acest lucru a fost faptul că, pe parcursul mai multor epoci, începând cu epoca Meiji, familia Komura şi-a dedicat întreaga energie formării şi sprijinirii unui cerc artistic de mare valoare. Despre înfiinţarea şi tranziţiile prin care a trecut acest cerc artistic deosebit de interesant, s-au publicat o serie de studii, eseuri şi memorii, care pot fi consultate la sala de lectură şi peste care vă invit să aruncaţi o privire.

  Timp de multe generaţii, în fruntea familiei Komura s-au aflat oameni versaţi în domeniul literaturii şi al artelor, cu un excelent. Ochi critic, o trăsătură probabil moştenită din tată în fiu. Distingeau diferenţa între capodoperă şi diletantism, tratau cu căldură numai operele cu adevărat extraordinare şi cultivau ambiţiile cele mai înalte. După cum ştiţi, nu există un ochi critic perfect şi, din păcate, au existat şi. Scriitori buni care nu s-au ridicat la înălţimea aşteptărilor lor şi care nu au beneficiat de un tratament pe măsură. Un exemplu ar fi Santoka Taneda, ale cărui scrieri au fost complet ignorate. Din cartea de oaspeţi reiese că Santoka a fost găzduit aici în repetate rânduri şi de fiecare dată a lăsat în urmă poeme şi scrieri, însă capul familiei de la acea vreme l-a nesocotit, considerându-l drept un „călugăr cerşetor lăudăros”, şi a aruncat o mare parte din scrierile sale.

  — Vai, ce păcat! Ce pierdere! Exclamă femeia venită din Osaka, sincer afectată. Şi Santoka are acum o valoare atât de mare!

  — Aveţi dreptate, însă la vremea aceea Santoka era un anonim şi poate că aşa a fost să fie. Sunt multe lucruri pe care le înţelegem de-abia când privim în urmă, spune doamna Saeki zâmbind.

  — Aşa e, aşa e, încuviinţează şi soţul.

  În continuare, doamna Saeki ne conduce la parter, unde vizităm rafturile, sala de lectură şi sala cu volume rare.

  — Când a construit biblioteca, capul familiei de atunci a evitat stilul delicat şi simplu, preferat de artiştii din Ky6to şi a optat pentru un model mai rustic. Pe de altă parte, după cum puteţi observa, în contrast cu structura îndrăzneaţă a casei, mobilierul şi tâmplăria sunt destul de elaborate şi de extravagante. Priviţi cu cât rafinament sunt executate încrustaţiile de pe acest oberliht. Artizani din tot Shikoku s-au reunit aici, pentru construcţia sa.

  Mai departe urcăm cu toţii la etaj pe o scară spaţioasă, cu tavan înalt. Balustrada de abanos e atât de bine lustruită, încât ar rămâne urme de degete la cea mai uşoară atingere. Pe peretele din dreptul palierului e un vitraliu înfăţişând o căprioară cu gâtul întins, care mănâncă struguri. La etaj sunt două camere de oaspeţi şi o cameră de zi spaţioasă, acoperită pe vremuri cu tatami1, în care se puteau ţine banchete şi reuniuni. Acum podeaua e din lemn, iar pereţii sunt împodobiţi cu scrieri caligrafice şi desene în stil japonez. În mijloc e o vitrină mare din sticlă, cu suveniruri şi diverse obiecte însoţite de povestea lor. Una dintre camerele de oaspeţi e