mare ispită pentru Sfântul Anton”, am glumit eu – numai aşa, ca s-o fac să se simtă bine, înţelegi. „Sfântul Anton?” a spus soţul ei. „Cine e Sfântul Anton?”, a întrebat-o el. „Cine?”, s-a mirat ea. „Sfântul Anton”, i-a spus el. „Sfântul Anton”, a zis ea. „Cine e Sfântul Anton?”

  Când am examinat-o pe dinăuntru în cabinetul meu de consultaţii, am constatat că era încă fecioară. I-am vorbit soţului ei între patru ochi, în timp ce ea îşi trăgea portjartierul şi îşi agăţa ciorapii de el. „În fiecare noapte”, s-a lăudat el. Şi vorbea serios. „I-am tras-o chiar şi dimineţile uneori, înainte de micul dejun pregătit de ea şi înainte de a pleca amândoi la serviciu”, s-a umflat el în pene. Nu exista decât o singură explicaţie. Când i-am adunat din nou pe amândoi, le-am făcut o demonstraţie de act sexual cu modelele de cauciuc pe care le aveam în cabinet. Am în cabinet aceste modele de cauciuc cu toate organele de reproducere ale ambelor sexe, pe care le ţin încuiate în fişete separate, pentru a evita un scandal. Adică le aveam. Acum nu mai am nimic, nici măcar un cabinet. Singurul lucru pe care-l mai am este această temperatură scăzută, care începe să mă îngrijoreze cu adevărat. Cei doi puşti care lucrează pentru mine în cortul sanitar habar n-au să pună un diagnostic. Nu ştiu decât să se plângă. Ei cred că sunt năpăstuiţi? Dar eu ce să mai zic? Să fi fost în cabinetul meu în ziua aceea, când cei doi proaspăt căsătoriţi se uitau la mine de parcă le spuneam ceva de care nimeni nu mai auzise vreodată. N-ai văzut în viaţa ta o persoană atât de interesată cum erau ei. „Adică aşa?”, m-a întrebat el, lucrând un timp el însuşi cu modelele. Înţelegi că îmi dau seama când o persoană de un anumit gen se distrează grozav făcând asta. „Aşa e bine”, i-am spus. „Acum duceţi-vă acasă, încercaţi câteva luni ce v-am învăţat şi vedeţi ce se întâmplă. De acord?” „De acord”, au spus ei şi m-au plătit în bani lichizi fără nici o discuţie. „Distracţie plăcută”, le-am spus şi ei mi-au mulţumit şi au ieşit amândoi. El o luase de talie, de parcă nu mai putea aştepta până acasă ca să i-o tragă. Peste câteva zile, s-a întors singur şi i-a spus asistentei mele că trebuia să-mi vorbească imediat. Îndată ce am rămas singuri, mi-a dat un pumn în nas.

  — Ce-a făcut?!

  — Mi-a spus că fac pe deşteptul şi mi-a tras un pumn în nas. „Faci pe deşteptul, nu?”, a spus şi mi-a dat una de am căzut în fund. Poc! Chiar aşa. Nu glumesc.

  — Ştiu că nu glumeşti, spuse Yossarian. Dar de ce-a făcut-o?

  — De unde să ştiu de ce-a făcut-o? îi replică plictisit doctorul Daneeka.

  — Poate că avea vreo legătură cu Sfântul Anton?

  Doctorul Daneeka îl privi absent pe Yossarian.

  — Sfântul Anton? întrebă el mirat. Cine e Sfântul Anton?

  — De unde să ştiu? răspunse Chief White Halfoat, intrând tocmai atunci în cort şi clătinându-se, cu o sticlă de whisky cuibărită în scobitura unui braţ, după care se aşeză între ei, pus pe harţă.

  Doctorul Daneeka se ridică fără un cuvânt şi îşi mută scaunul în faţa cortului, cu spatele încovoiat de trusa compactă de nedreptăţi care constituia povara lui permanentă. Nu suporta compania colegului lui de cameră.

  Chief White Halfoat îl considera nebun.

  — Nu ştiu ce-i cu omul ăsta, remarcă el cu o notă de reproş. N-are cap, asta e cu el. Dacă ar avea cap, ar pune mâna pe o lopată şi ar începe să sape. Chiar aici, în cort, ar începe să sape, chiar sub patul meu. Ar da de ţiţei imediat. Nu ştie cum a găsit ţiţei un recrut care a săpat acasă, în Statele Unite? N-a auzit ce s-a întâmplat cu puştiul ăla – cum îl chema pe şobolanul ăla putred, peştele ăla nenorocit şi mucos din Colorado?

  — Wintergreen.

  — Wintergreen.

  — Se teme, explică Yossarian.

  — A, nu, nu era Wintergreen.

  Chief White Halfoat clătină din cap cu o admiraţie nedisimulată.

  — Nemernicul ăla împuţit, dobitocul ăla care face pe deşteptul nu se teme de nimeni.

  — Doctorul Daneeka se teme. Asta e problema lui.

  — De ce se teme?

  — Se teme pentru tine, spuse Yossarian. Se teme că o să mori de pneumonie.

  — Foarte bine că se teme, spuse Chief White Halfoat.

  În pieptul lui robust bubui un hohot de râs grav, profund.

  — Chiar o să mor, cu prima ocazie. O să vedeţi voi.

  Chief White Halfoat era un indian chipeş şi oacheş din Oklahoma, cu o faţă masivă cu oase solide şi cu un păr negru încâlcit, având pe jumătate sânge din neamul Creek din Enid, care, din motive cunoscute numai de el, se hotărâse să moară de pneumonie. Era un indian ursuz, răzbunător, care îi ura pe străinii cu nume precum Cathcart, Korn, Black şi Havermeyer şi dorea să se întoarcă toţi la strămoşii păduchioşi din care se trăgeau.

  — N-o să-ţi vină să crezi, Yossarian, cugetă el, ridicând dinadins glasul ca să-l întărâte pe doctorul Daneeka, dar asta era o ţară foarte bună înainte s-o strice ei cu evlavia lor afurisită.

  Chief White Halfoat intenţiona să se răzbune pe albi. Abia ştia să citească şi să scrie şi fusese repartizat căpitanului Black ca ofiţer adjunct de spionaj.

  — Cum puteam să învăţ să citesc sau să scriu? întrebă Chief White Halfoat cu o agresivitate prefăcută, ridicând din nou glasul ca să-l audă doctorul Daneeka. Peste tot unde ne ridicam noi cortul, ei băgau o sondă de ţiţei. Şi ori de câte ori băgau o sondă, dădeau peste ţiţei. Şi ori de câte ori dădeau peste ţiţei, ne sileau să ne strângem cortul şi să ne mutăm în altă parte. Eram un fel de baghete