detectoare umane. Întreaga noastră familie a avut o aplecare firească pentru zăcămintele de petrol şi în curând toate companiile petroliere din lume şi-au pus tehnicienii să ne fugărească. Tot timpul eram pe drumuri. E al naibii de greu să creşti un copil în asemenea condiţii, vă spun eu. Nu cred să fi stat mai mult de o săptămână într-un singur loc.

  Cele mai vechi amintiri ale lui erau amintirile unui geolog.

  — Ori de câte ori se năştea un White Halfoat, continuă el, acţiunile la bursă creşteau imens. În curând, echipe întregi de forare ne urmăreau cu toate instalaţiile lor, întrecându-se care să ajungă prima. Companiile au început să fuzioneze ca să reducă numărul de oameni pe care trebuiau să-i repartizeze pentru noi. Dar hoarda care ne urmărea creştea. Nu reuşeam niciodată să dormim noaptea liniştiţi. Când ne opream, se opreau şi ei. Când ne deplasam, se deplasau şi ei, cu cantine ambulante, buldozere, sonde, generatoare. Eram o afacere ambulantă prosperă şi am început să primim invitaţii de la cele mai scumpe hoteluri, de dragul afacerilor pe care le atrăgeam după noi în oraşe. Unele invitaţii erau extrem de generoase, dar nu puteam accepta niciuna, pentru că eram indieni şi nici un hotel scump care ne invita nu primea indieni. Prejudecăţile rasiale sunt o chestie îngrozitoare, Yossarian. Zău că da. E îngrozitor să tratezi un indian cumsecade şi devotat ca pe un negrotei, un evreu, un macaronar sau un mexican.

  Chief White Halfoat dădu încet din cap, cu convingere.

  — Ei, şi atunci, Yossarian, în cele din urmă s-a întâmplat – începutul sfârşitului. Au început să ne încolţească dinainte. Încercau să ghicească unde urma să ne oprim data viitoare şi începeau să foreze înainte de a ajunge noi acolo, ca să nu putem nici măcar să ne oprim. De îndată ce începeam să ne întindem păturile, ne alungau. Aveau încredere în noi. Nu aşteptau nici măcar să găsească ţiţeiul înainte de a ne alunga. Eram atât de osteniţi, că aproape că nu ne mai păsa în ce zi se făcea sorocul. Într-o dimineaţă ne-am pomenit înconjuraţi complet de petrolişti care aşteptau să le ieşim în cale ca să ne poată alunga. Unde te uitai era câte un petrolist pe o culme, aşteptând acolo ca indienii când se pregătesc de atac. Era sfârşitul. Nu puteam rămâne pe loc pentru că tocmai fuseserăm alungaţi. Şi nu mai aveam unde să ne ducem. Numai armata m-a salvat. Din fericire, războiul a izbucnit la ţanc şi o comisie de înrolare m-a cules din mijlocul lor şi m-a depus în siguranţă la Lowery Field, Colorado. Am fost singurul supravieţuitor.

  Yossarian ştia că minte, dar nu-l întrerupse pe Chief White Halfoat care-şi continuă povestirea, susţinând că nu mai aflase nimic de părinţii lui. Dar asta nu l-a deranjat prea mult, pentru că ştia că erau părinţii lui doar fiindcă aşa îi spuseseră ei şi, de vreme ce îl minţiseră în multe alte privinţe, puteau foarte bine să-l fi minţit şi în privinţa asta. Cunoştea însă mult mai bine soarta unui trib de veri primari care ajunseseră în nord într-un moment de diversiune şi pătrunseseră pe nebăgate de seamă în Canada. Când au încercat să se întoarcă, au fost opriţi la graniţă de către autorităţile de imigrare americane, care nu voiau să-i lase să se întoarcă în ţară. Nu se puteau întoarce fiindcă aveau pielea roşie.

  Era o glumă sinistră, dar doctorul Daneeka nu râse decât când Yossarian veni la el după încă o misiune şi îl imploră din nou, fără vreo speranţă de succes, să-l lase la sol. Doctorul Daneeka scoase un nechezat, apoi se cufundă imediat în propriile probleme, incluzându-l în ele şi pe Chief White Halfoat, care-l provocase toată dimineaţa la lupte indiene, şi pe Yossarian, care se hotărâse chiar în clipa aceea şi în locul acela să înnebunească.

  — Îţi pierzi vremea, fu silit doctorul Daneeka să-i spună.

  — Nu poţi lăsa la sol un nebun?

  — O, ba da. Chiar trebuie. Există o regulă conform căreia trebuie să-i las la sol pe nebuni.

  — Atunci de ce nu mă laşi la sol? Sunt nebun. Întreabă-l pe Clevinger.

  — Pe Clevinger? Unde e Clevinger? Găseşte-l pe Clevinger şi o să-l întreb.

  — Atunci întreabă pe oricare altul. O să-ţi spună cât de nebun sunt.

  — Sunt nebuni.

  — Atunci de ce nu-i laşi la sol?

  — Ei de ce nu mă roagă să-i las la sol?

  — Pentru că sunt nebuni, de-aia.

  — Sigur că sunt nebuni, răspunse doctorul Daneeka. Ţi-am spus doar că sunt nebuni, nu? Şi nu poţi lăsa nişte nebuni să decidă dacă tu eşti sau nu nebun, nu?

  Yossarian îl privi cu seriozitate şi încercă o nouă tactică.

  — Orr este nebun?

  — Sigur că este, spuse doctorul Daneeka.

  — Poţi să-l laşi la sol?

  — Sigur că pot. Dar mai întâi trebuie să mă roage. Face parte din regulament.

  — Atunci de ce nu te roagă?

  — Pentru că e nebun. Trebuie să fie nebun să continue să plece în misiuni de luptă după ce a scăpat de atâtea ori ca prin urechile acului. Sigur, pot să-l las la sol pe Orr. Dar mai întâi trebuie să mă roage.

  — E tot ce are de făcut ca să fie lăsat la sol?

  — Asta-i tot. Să mă roage.

  — Şi atunci poţi să-l laşi la sol? întrebă Yossarian.

  — Nu, nu pot să-l las la sol.

  — Adică există un clenci?

  — Sigur că există un clenci, răspunse doctorul Daneeka. Clenciul-22. Nu oricine care vrea să iasă din luptă este nebun cu adevărat.

  Exista un singur clenci şi acesta era Clenciul-22, care prevedea că grija pentru propria siguranţă în faţa unui pericol real şi imediat era reacţia unei minţi raţionale. Orr era nebun şi putea fi lăsat la sol. Tot ce avea de făcut era să ceară