asta şi, de îndată ce ar cere-o, n-ar mai fi nebun şi ar trebui să continue misiunile de zbor. Orr ar fi nebun să continue misiunile de zbor şi sănătos la cap dacă nu le-ar continua, dar dacă ar fi sănătos la cap ar trebui să le continue. Dacă le-ar continua, ar fi nebun şi n-ar mai trebui să le continue; dar dacă n-ar vrea, ar fi sănătos la cap şi ar trebui să le continue. Yossarian era profund mişcat de simplitatea absolută a acestei clauze a Clenciului-22 şi scoase un fluierat ce exprima respect.

  — E un clenci teribil, acest Clenci-22, remarcă el.

  — Cel mai bun care există, consimţi doctorul Daneeka.

  Yossarian îl înţelese perfect, în toată raţionalitatea sa ameţitoare. Părţile sale pereche erau perfecte, aveau o precizie eliptică, elegantă şi şocantă în acelaşi timp, ca arta modernă de calitate şi uneori Yossarian nu era foarte sigur că îl înţelegea perfect, aşa cum nu era niciodată foarte sigur în privinţa artei moderne de calitate sau în privinţa muştelor pe care le vedea Orr în ochii lui Appleby. În privinţa muştelor din ochii lui Appleby trebuia să-l creadă pe cuvânt pe Orr.

  — O, da, sunt acolo, îl asigurase Orr în privinţa muştelor din ochii lui Appleby, după prima ceartă dintre Yossarian şi Appleby la clubul ofiţerilor, deşi probabil că el nici nu ştie de ele. De aceea nu poate vedea lucrurile aşa cum sunt în realitate.

  — Cum de nu ştie de ele? se interesă Yossarian.

  — Pentru că are muşte în ochi, explică Orr cu o răbdare exagerată. Cum să vadă că are muşte în ochi dacă are muşte în ochi?

  Era cât se poate de logic şi Yossarian era dispus să-i acorde lui Orr circumstanţe atenuante, pentru că Orr se trăgea din sălbăticia de lângă New York City şi ştia mult mai multe despre viaţa în sălbăticie decât ştia Yossarian şi pentru că Orr, spre deosebire de mama, tata, sora, fratele, mătuşa, unchiul, cumnatul, profesorul, mentorul spiritual, avocatul, vecinul şi ziarul lui Yossarian, nu-l minţise niciodată până atunci în problemele cruciale. Yossarian cugetase în intimitate asupra descoperirilor sale recente despre Appleby timp de o zi sau două şi se hotărâse să facă o faptă bună spunându-i adevărul în faţă lui Appleby.

  — Appleby, ai muşte în ochi, îi şopti el generos când trecură unul pe lângă celălalt prin intrarea în cortul cu paraşute, în ziua în care făceau săptămânal un zbor de rutină la Parma.

  — Ce? răspunse pe un ton tăios Appleby, derutat total de faptul că Yossarian catadicsea să i se adreseze.

  — Ai muşte în ochi, repetă Yossarian. Probabil că de aceea nu le vezi.

  Appleby se îndepărtă de Yossarian cu o expresie de uimire şi scârbă şi rămase posac şi tăcut până când se urcă în Jeep cu Havermeyer, pornind pe drumul lung şi drept spre sala de instruire, unde maiorul Danby, agitatul ofiţer de operaţiuni al grupei, aştepta să facă informarea preliminară cu toţi piloţii, bombardierii şi navigatorii. Appleby vorbi încet, ca să nu fie auzit de şofer sau de căpitanul Black, care stătea tolănit, cu ochii închişi, pe locul din faţă al Jeepului.

  — Havermeyer, întrebă el şovăielnic, am muşte în ochi?

  Havermeyer clipi nedumerit.

  — Gâşte? întrebă el.

  — Nu, muşte, i se răspunse.

  Havermeyer clipi din nou.

  — Muşte?

  — În ochi.

  — Cred că eşti nebun, spuse Havermeyer.

  — Nu, nu sunt nebun. Yossarian e nebun. Spune-mi odată dacă am sau nu muşte în ochi. Hai, spune. Suport adevărul.

  Havermeyer îşi mai vârî o bucată de nuga în gură şi privi cu multă atenţie în ochii lui Appleby.

  — Nu văd nici o muscă, anunţă el.

  Appleby scoase un imens oftat de uşurare. Lui Havermeyer i se lipiseră fărâme de nuga pe buze, pe bărbie şi pe obraji.

  — Ai bucăţele de nuga pe faţă, observă Appleby.

  — Prefer să am bucăţele de nuga pe faţă decât muşte în ochi, îi replică Havermeyer.

  Ofiţerii din celelalte cinci avioane ale fiecărei patrule soseau în camioane la instruirea condusă de general, care urma să aibă loc peste treizeci de minute. Cei trei recruţi din fiecare echipaj nu erau instruiţi deloc, fiind duşi direct la aerodrom, la avioanele separate în care erau programaţi să zboare în ziua aceea, unde aşteptau împreună cu echipajul de la sol până când ofiţerii cu care fuseseră programaţi să zboare săreau din camioane, după ce erau coborâte tăbliile zornăitoare din spate şi sosea momentul să se urce în avioane şi să pornească. Motoarele huruiau iritate, pe postamentele în formă de acadele, împotrivindu-se câteva minute, apoi se învârteau un timp, monoton, în gol, după care avioanele se urneau greoi, pornind clătinându-se, cu botul înainte, pe terenul cu pietriş, ca nişte vietăţi infirme, stupide, oarbe, până ce începeau să ruleze în linie pe pista de aterizare şi decolau rapid, unul în spatele celuilalt, cu un huruit bubuitor, tot mai puternic, Înşiruindu-se încet în formaţie peste vârfuri de copaci pestriţi şi rotindu-se deasupra aerodromului până când se formau toate escadrilele de şase şi apoi se îndreptau, pe deasupra apei azurii, în prima etapă a cursei, spre ţinta din nordul Italiei sau din Franţa. Avioanele câştigau altitudine în mod constant şi ajungeau la peste nouă mii de picioare înălţime când pătrundeau în teritoriul inamic. Întotdeauna, unul dintre cele mai surprinzătoare lucruri era atmosfera de calm şi de linişte totală, spulberată doar de rafalele de probă ale mitralierelor, de câte o observaţie seacă, succintă, rostită prin interfon, şi, în cele din urmă, de vocea gravă a bombardierului din fiecare avion care anunţa că se aflau la punctul iniţial şi urmau să se îndrepte spre ţintă. Întotdeauna era soare şi simţeau un mic nod în gât din cauza aerului rarefiat.

  Avioanele B-25 cu care zburau erau nişte aparate stabile, sigure, de culoare verde închis, cu comenzi şi motoare duble şi aripi late. Singurul lor