cusur, cum îl vedea Yossarian de pe locul lui de bombardier, era galeria strâmtă de acces care despărţea compartimentul bombardierului din botul de plexiglas de cea mai apropiată trapă de salvare. Galeria era un tunel îngust, drept şi rece, construit în spatele comenzilor de zbor şi un bărbat solid ca Yossarian nu se putea strecura prin el decât cu mare dificultate. Un navigator durduliu, cu faţa ca o lună, cu ochi de reptilă şi cu o pipă ca a lui Aarfy, avea şi el probleme, iar Yossarian avea obiceiul să-l gonească dinspre botul avionului, în timp ce se îndreptau spre ţinta aflată atunci la câteva minute. Era o perioadă de încordare, o perioadă de aşteptare, când nu auzeau şi nu vedeau nimic şi nu aveau altceva de făcut decât să aştepte, în timp ce artileria antiaeriană de dedesubt ochea şi se pregătea să-i doboare, cufundându-i pe toţi în somnul veşnic, dacă s-ar fi putut.

  Galeria era pentru Yossarian singura cale de salvare dintr-un avion aflat pe punctul de a se prăbuşi, dar Yossarian o înjura cu o duşmănie înverşunată, urând-o ca pe un obstacol pus acolo de providenţă, ca parte a complotului menit să-l distrugă. Era loc pentru încă o trapă de salvare chiar acolo, în botul bombardierului B-25, dar nu exista nici o trapă de salvare. Era în schimb galeria de acces şi după porcăria aia de misiune de deasupra Avignonului, ajunsese să deteste fiecare centimetru uriaş al ei, fiindcă îl ţinea atâtea secunde departe de paraşută, prea voluminoasă ca s-o ia cu el în faţă, şi îl mai ţinea apoi atâtea secunde departe de trapa de salvare din pardoseală, situată între partea din spate a punţii de zbor ridicate şi picioarele mitraliorului nevăzut din turela montată deasupra. Yossarian îşi dorea să fie acolo unde putea fi Aarfy după ce Yossarian îl gonea înapoi dinspre botul avionului; îşi dorea să şadă pe jos, ghemuit chiar pe trapa de salvare, ocrotit ca într-un iglu, de încă un rând de costume de protecţie pe care ar fi fost bucuros să le care cu el, cu paraşuta deja agăţată de ham, unde-i era locul, cu o mână încleştată pe coarda de deschidere cu mâner roşu, cu cealaltă pe cârligul trapei de salvare care l-ar fi scuipat spre pământ prin aer, la primul scrâşnet cumplit al catastrofei. Acolo voia să fie dacă trebuia să fie totuşi undeva, în loc să plutească în faţă, ca un nenorocit de peştişor auriu cantilever, într-un nenorocit de acvariu cantilever pentru peştişori aurii, în timp ce nenorocitele alea de baterii negre şi împuţite ale artileriei antiaeriene izbucneau explodând şi bubuind de jur împrejur, deasupra lui şi sub el, într-o dezlănţuire de răutate fantasmagorică şi cosmică tot mai cumplită, care trosnea clătinându-se, pocnea, zăngănea şi tremura, clănţănea şi sfredelea, ameninţând să-i anihileze pe toţi într-o fracţiune de secundă, într-o imensă izbucnire de flăcări.

  Aarfy nu-i fusese de nici un folos lui Yossarian ca navigator şi nici ca altceva, iar Yossarian îl mâna înapoi dinspre botul avionului de fiecare dată, ca nu cumva să se ciocnească dacă ar fi fost nevoiţi s-o zbughească brusc ca să se salveze. De îndată ce Yossarian îl mâna înapoi dinspre botul avionului, Aarfy era liber să se ghemuiască pe jos, unde îşi dorea Yossarian să se ghemuiască, dar în schimb el stătea băţ, cu braţele butucănoase aşezate confortabil pe spetezele scaunelor pilotului şi copilotului, cu pipa în mână, sporovăind politicos cu McWatt sau cu cine se întâmpla să fie copilot, arătându-le tot felul de fleacuri de pe cer celor doi bărbaţi, care erau prea ocupaţi ca să-i intereseze. McWatt era prea ocupat să reacţioneze cu manşele la indicaţiile stridente ale lui Yossarian, în timp ce Yossarian strecura avionul pe traseul bombelor şi apoi le împrăştia pe toate cu violenţă în jurul coloanelor prădalnice produse de obuzele care explodau, răcnind către McWatt comenzi scurte, obscene, care semănau grozav cu zbieretele înfricoşate şi stăruitoare ale lui Joe Flămândul când se lupta în întuneric cu coşmarurile. Aarfy pufăia meditativ din pipă cât timp se consuma această încleştare haotică, contemplând războiul cu o curiozitate imperturbabilă prin geamul lui McWatt, de parcă ar fi fost o tulburare îndepărtată care nu-l putea afecta. Aarfy era un adept al fraternităţii, căruia îi plăceau galeria pe stadioane şi agapele şi care n-avea destulă minte ca să se teamă. Yossarian avea destulă minte şi se temea, iar singurul lucru care-l împiedica să-şi părăsească postul din bătaia focului şi s-o tulească înapoi prin tunel ca un şobolan laş era dorinţa de a nu lăsa pe seama altuia retragerea prin manevre de ocolire din zona ţintei. Nu exista nimeni pe lume pe care l-ar fi onorat cu o responsabilitate atât de mare. Nu mai cunoştea pe nimeni care să fie la fel de laş. Yossarian era omul care se pricepea cel mai bine la manevrele de ocolire din tot grupul, dar habar nu avea de ce.

  Nu exista o procedură dinainte stabilită pentru manevrele de ocolire. Nu era nevoie decât să te temi şi Yossarian se temea foarte mult, mai mult decât Orr sau Joe Flămândul, sau chiar decât Dunbar, care se resemnase liniştit cu ideea că va trebui să moară într-o bună zi. Yossarian nu se resemnase cu această idee şi se lupta cu înverşunare pentru viaţa lui în fiecare misiune în clipa în care lansa bombele răcnind cu răutate către McWatt: „Loveşte tare, tare, tare, tare, ticălosule!”, ca şi cum McWatt ar fi fost de vină că ei se aflau acolo sus, unde voiau să-i lichideze nişte necunoscuţi, iar toţi ceilalţi din avion s-au ţinut departe de interfon, cu excepţia momentelor penibile ale ratării misiunii de deasupra Avignonului, când Dobbs a înnebunit în văzduh şi a început să plângă patetic cerând ajutor.

  — Ajutaţi-l, ajutaţi-l, rostise hohotind Dobbs. Ajutaţi-l, ajutaţi-l.

  — Pe cine să ajutăm? Pe cine să ajutăm? strigase la el Yossarian, de îndată ce îşi introdusese la loc căştile în sistemul de intercomunicaţie, după ce se dislocaseră când Dobbs îi smulsese manşele din mâini lui Huple