şi le trântise jos pe toate brusc în timpul picajului asurzitor, paralizant, înfricoşător, care-l proiectase pe Yossarian cu creştetul în tavanul avionului şi din care Huple îl salvase la ţanc, smulgându-i din nou manşele lui Dobbs şi îndreptând cursul avionului aproape la fel de brusc, prin valul asurzitor de obuze lansate de artileria antiaeriană, din care scăpaseră doar cu o clipă mai înainte.

  Of, Doamne! Of, Doamne! Of, Doamne! se rugase Yossarian în gând, în timp ce se clătina lipit cu creştetul de tavanul botului avionului, incapabil să se mişte.

  — Bombardierul, bombardierul! îi răspunsese răcnind Dobbs când Yossarian vorbise. Nu răspunde, nu răspunde. Ajutaţi-l pe bombardier, ajutaţi-l pe bombardier.

  — Eu sunt bombardierul, strigase Yossarian. Eu sunt bombardierul. N-am păţit nimic. N-am păţit nimic.

  — Atunci ajutaţi-l, ajutaţi-l, se rugase Dobbs. Ajutaţi-l, ajutaţi-l.

  Iar Snowden zăcea mort în spate.

  JOE FLĂMÂNDUL.

  Joe Flămândul efectuase cincizeci de misiuni, dar nu i-au fost de nici un folos. Îşi făcuse bagajele şi aştepta iarăşi să se întoarcă acasă. Noaptea avea coşmaruri stranii, care-i spărgeau urechile, ţinându-i treji pe toţi din escadrilă în afară de Huple, pilotul de cincisprezece ani, care declarase altă vârstă ca să fie înrolat şi care stătea cu motanul lui în acelaşi cort cu Joe Flămândul. Huple avea somnul uşor, dar pretindea că nu-l auzise niciodată pe Joe Flămândul zbierând. Joe Flămândul era bolnav.

  — Şi ce dacă? bombăni doctorul Daneeka duşmănos. Eram un om făcut, îţi spun. Câştigam cincizeci de miare pe an, aproape toate scutite de impozit, deoarece îmi convingeam pacienţii să-mi plătească în bani lichizi. Mă susţinea cel mai puternic sindicat din lume. Şi uite ce s-a întâmplat. Tocmai când eram pregătit să încep cu adevărat să-i pun deoparte, au trebuit să inventeze fascismul şi să declanşeze un război atât de oribil, încât să mă afecteze şi pe mine. Îmi vine să rid când îl aud pe unul ca Joe Flămândul răcnind din toţi rărunchii în fiecare noapte. Chiar îmi vine să râd! El e bolnav? Cum crede că mă simt eu?

  Joe Flămândul era prea absorbit de propriile lui nenorociri ca să-i mai pese ce simţea doctorul Daneeka. De pildă, zgomotele. Cele slabe îl înfuriau şi atunci zbiera la Aarfy până răguşea din cauza sunetelor de molfăială pe care le scotea pufăind din pipă, la Orr când meşterea, la McWatt, fiindcă trântea tare fiecare carte pe care o întorcea când împărţea cărţile la douăzeci şi unu şi la pocher, sau la Dobbs, fiindcă îi clănţăneau dinţii când umbla împiedicat, ciocnindu-se de obiecte. Joe Flămândul era o masă informă şi vibrantă de irascibilitate mobilă şi activă. Ticăitul uniform al unui ceas într-o încăpere cufundată în tăcere era un adevărat chin pentru creierul lui neprotejat.

  — Ascultă, puştiule, îi explică el pe un ton sever lui Huple, într-o seară, foarte târziu, dacă vrei să stai în cortul ăsta, trebuie să faci cum fac eu. Înfăşoară-ţi ceasul într-o pereche de ciorapi de lână în fiecare noapte şi pune-l în fundul dulapului tău, din celălalt capăt al încăperii.

  Huple îşi împinse sfidător bărbia în faţă, ca să-i dea de înţeles lui Joe Flămândul că el nu putea fi manevrat, apoi făcu exact ceea ce i se spusese.

  Joe Flămândul era un prăpădit emaciat şi nervos, cu o faţă descărnată, cu pielea şi oasele opace şi cu nişte vene care zvâcneau şi se zvârcoleau subcutanat în cearcănele înnegrite de sub ochi, ca nişte secţiuni tăiate dintr-un şarpe. Era o faţă nefericită, suptă, tuciurie de atâta îngrijorare, ca un oraş minier părăsit. Joe Flămândul mânca lacom, îşi rodea permanent unghiile, se bâlbâia, se sufoca, râgâia, asuda, saliva şi ţopăia ca un fanatic dintr-un loc într-altul cu un aparat de fotografiat negru, foarte complicat, cu care încerca mereu să fotografieze fete goale. Fotografiile nu ieşeau niciodată. Uita întotdeauna să bage film în aparat, să aprindă lumina sau să scoată capacul de pe obiectiv. Fetele nu se lăsau uşor convinse să pozeze goale, dar Joe Flămândul avea acest talent.

  — Eu, mare om, striga el. Eu, mare fotograf de la revista Life. Poză mare pe colosală copertă mare. Si, si, si! Vedetă la Hollywood. Multi dinero. Multi divorţuri. Multi cioca-cioc toată ziua.

  Puţine femei de oriunde puteau rezista la asemenea dulcegării viclene, iar prostituatele săreau entuziasmate în picioare şi se avântau în cele mai fanteziste poziţii cerute de el. Femeile îl dădeau gata pe Joe Flămândul. Avea faţă de sexualitatea reprezentată de ele o reacţie de adorare şi idolatrie frenetică. Erau manifestări splendide, satisfăcătoare şi înnebunitoare ale miraculosului, instrumente de plăcere prea puternice pentru a putea fi măsurate, prea pătrunzătoare pentru a putea fi suportate şi prea rafinate pentru a fi destinate folosinţei bărbatului grosolan, nevrednic. El nu putea tălmăci goliciunea cuprinsă în mâinile lui decât ca o neglijenţă cosmică, menită să fie rapid corectată, şi se simţea întotdeauna îmboldit să se folosească de trupul lor după putinţa lui, în cele câteva clipe trecătoare de care ştia că dispune până nu prindea de veste cineva şi i le răpea. Nu se putea hotărî niciodată dacă să le reguleze sau să le fotografieze, fiindcă descoperise că era imposibil să le facă pe amândouă simultan. De fapt, descoperise că aproape că nu putea să facă niciuna din ele, atât de căznit era efortul lui de împlinire, din cauza grabei care-l mâna permanent. Fotografiile nu ieşeau niciodată şi Joe Flămândul nu intra niciodată. Ciudăţenia era că, în viaţa civilă, Joe Flămândul fusese cu adevărat fotograf la revista Life.

  Acum era un erou, cel mai mare erou al Aviaţiei Militare, considera Yossarian, fiindcă efectuase mai multe ronduri de serviciu în lupte aeriene decât oricare alt erou al Aviaţiei Militare. Făcuse şase ronduri de serviciu în lupte aeriene. Joe Flămândul îşi terminase primul rond de serviciu în luptele aeriene când nu avea nevoie decât de douăzeci şi cinci de misiuni că să-şi facă bagajele, să trimită acasă scrisori fericite şi să înceapă să-l sâcâie în joacă pe sergentul Towser, întrebându-l când va sosi