ordinul prin care urma să-i vină rândul să se întoarcă în America. În timp ce aştepta, îşi petrecea fiecare zi târşâindu-şi ritmic picioarele în jurul intrării în cortul pentru operaţiuni, tachinându-i pe toţi care treceau pe acolo şi spunându-i în glumă sergentului Towser că era o lepădătură nenorocită ori de câte ori sergentul Towser ieşea de la administraţie.

  Joe Flămândul îşi terminase cele douăzeci şi cinci de misiuni de zbor în săptămâna capului de pod de la Salerno, când Yossarian era internat în spital din cauza unei blenoragii contractate într-o misiune la nivel jos, deasupra unei membre a trupelor auxiliare ascunsă în tufişuri, în timpul unui zbor de aprovizionare în Marrakech. Yossarian s-a străduit să-l ajungă pe Joe Flămândul şi aproape că a reuşit, realizând şase misiuni de zbor în şase zile, dar cea de-a douăzeci şi treia misiune a lui a fost la Arezzo, unde a murit colonelul Nevers, iar de atunci n-a mai reuşit să se apropie mai mult de întoarcerea acasă. În ziua următoare a sosit colonelul Cathcart, debordând de mândrie în noul costum şi sărbătorind preluarea comenzii prin sporirea numărului de misiuni necesare de la douăzeci şi cinci la treizeci. Joe Flămândul şi-a desfăcut bagajele şi a refăcut scrisorile fericite pe care voia să le trimită acasă. A încetat să-l mai sâcâie în joacă pe sergentul Towser. A început să-l urască pe sergentul Towser, învinuindu-l otrăvit numai pe el, deşi ştia că sergentul Towser nu avea nici un amestec în apariţia colonelului Cathcart sau în întârzierea procesului de expediere a ordinului care l-ar fi putut salva cu şapte zile mai devreme şi de cinci ori de atunci.

  Joe Flămândul nu mai putea suporta încordarea aşteptării ordinului de îmbarcare şi se prăbuşea cu promptitudine într-o nouă stare de deprimare după ce mai termina un rond de serviciu. De fiecare dată când era scos din luptă, dădea o mare petrecere pentru micul lui cerc de prieteni. Desfăcea sticlele de whisky pe care reuşise să le cumpere în circuitele lui de patru zile cu avionul de aprovizionare şi râdea, cânta, îşi târşâia picioarele şi striga, într-un adevărat regal de beţie extatică, până când nu se mai putea ţine treaz şi se cufunda liniştit în somn. Imediat ce Yossarian, Nately şi Dunbar îl întindeau pe pat, începea să zbiere în somn. Dimineaţa ieşea din cort cu o expresie răvăşită, temătoare şi vinovată, o carcasă şubredă a unei construcţii umane clătinându-se periculos, gata să se prăvălească.

  Coşmarurile îi apăreau lui Joe Flămândul cu o punctualitate cerească în fiecare noapte petrecută în escadrilă, pe toată perioada de chin sfâşietor când nu mai zbura în misiuni de luptă şi aştepta iarăşi ordinul de trimitere acasă care nu mai venea niciodată. Bărbaţii impresionabili ai escadrilei, precum Dobbs şi căpitanul Flume, au fost atât de afectaţi de coşmarurile care-l făceau pe Joe Flămândul să urle, încât au început să aibă şi ei coşmaruri care-i făceau să urle, iar obscenităţile sonore pe care le emiteau în văzduh în fiecare noapte din corturile lor separate din escadrilă se încrucişau romantic în întuneric, ca strigătele de împerechere ale păsărilor cântătoare cu gânduri vulgare. Colonelul Korn a acţionat ferm pentru a opri ceea ce el considera a fi începutul unei tendinţe nesănătoase în escadrila maiorului Major. Soluţia oferită de el a fost să-l pună pe Joe Flămândul să zboare cu avionul de aprovizionare o dată pe săptămână, îndepărtându-l de escadrilă patru nopţi, iar remediul, la fel ca toate remediile colonelului Korn, a fost eficace.

  Ori de câte ori colonelul Cathcart sporea numărul misiunilor şi îl reintroducea pe Joe Flămândul în luptă, coşmarurile încetau şi Joe Flămândul se stabiliza într-o stare normală de spaimă cu un zâmbet de uşurare. Era bine când Joe Flămândul arăta rău şi era groaznic când Joe Flămândul arăta bine. Seria de reacţii inverse ale lui Joe Flămândul era un fenomen curios pentru toţi în afară de Joe Flămândul, care nega totul cu încăpăţânare.

  — Cine visează? răspundea el, când Yossarian îl întreba ce visase.

  — Joe, de ce nu te duci să te vadă doctorul Daneeka? îl sfătuia Yossarian.

  — De ce să mă duc să mă vadă doctorul Daneeka? Nu sunt bolnav.

  — Dar coşmarurile pe care le ai?

  — N-am nici un coşmar, minţea Joe Flămândul.

  — Poate te poate ajuta să scapi de ele.

  — Coşmarurile sunt ceva normal, răspundea Joe Flămândul. Toată lumea are coşmaruri.

  Yossarian crezu că îl prinsese.

  — În fiecare noapte? întrebă el.

  — De ce nu în fiecare noapte? îi răspunse Joe Flămândul tot cu o întrebare.

  Şi deodată totul se lămuri. Într-adevăr, de ce nu în fiecare noapte? Era normal să urli de durere în fiecare noapte. Era mai normal decât Appleby, care se ţinea strict de regulament şi îi ordonase lui Kraft să-i ordone lui Yossarian să-şi ia cu el pastilele de atabrină în zborurile peste ocean, după ce Yossarian şi Appleby încetaseră să-şi mai vorbească. Joe Flămândul era mai normal şi decât Kraft, care murise, azvârlit fără nici o jenă pe lumea cealaltă deasupra Ferrarei, de un motor care explodase după ce Yossarian îşi dusese a doua oară escadrila de şase avioane deasupra ţintei. Grupul lor ratase din nou podul de la Ferrara, a şaptea zi consecutiv, cu colimatorul care putea pune bombe într-un butoi cu murături la patruzeci de mii de picioare altitudine, şi trecuse deja o săptămână întreagă de când colonelul Cathcart se oferise să ordone oamenilor lui să distrugă podul în douăzeci şi patru de ore. Kraft era un puşti slăbănog şi inofensiv din Pennsylvania, care nu dorea decât să se facă plăcut şi căruia i se hărăzise să fie dezamăgit chiar şi într-o ambiţie atât de modestă şi degradantă. În loc să se facă plăcut, a reuşit să moară, un cărbune însângerat pe altarul barbar, pe care nimeni nu l-a auzit sfârâind în acele ultime momente preţioase când avionul cu o singură aripă a căzut în picaj. Trăise inofensiv puţin timp, prăbuşindu-se apoi în flăcări