deasupra Ferrarei în cea de a şaptea zi, în timp ce Dumnezeu se odihnea, când McWatt a virat şi Yossarian l-a îndrumat pe deasupra ţintei în a doua rafală de bombe, pentru că Aarfy era derutat şi Yossarian nu reuşise să-şi arunce bombele de prima dată.

  — Probabil că trebuie să ne întoarcem iarăşi, spusese McWatt pe un ton grav prin interfon.

  — Cred că da, spusese Yossarian.

  — Ne întoarcem? întrebase McWatt.

  — Da.

  — Bine, ciripise McWatt, la naiba!

  Şi se întorseseră în timp ce avioanele din cealaltă escadrilă se roteau liniştite în depărtare şi toate tunurile ucigaşe din divizia Hermann Goering de dedesubt se îndeletniceau cu lansarea obuzelor, de data asta numai spre ei.

  Colonelul Cathcart avea curaj şi nu ezita niciodată să-şi ofere oamenii pentru orice ţintă disponibilă. Nici o ţintă nu era prea periculoasă pentru a fi atacată de grupul lui, aşa cum nici o minge nu era prea dificilă pentru Appleby la masa de ping-pong. Appleby era un bun pilot şi un jucător de ping-pong supraomenesc, cu muşte în ochi, care nu pierdea niciodată vreun punct. Din numai douăzeci şi una de mingi jucate Appleby îşi umilea adversarul. Vitejia lui la masa de ping-pong era legendară şi Appleby a câştigat toate partidele până în seara în care Orr s-a pilit cu gin cu suc şi i-a crăpat fruntea lui Appleby cu paleta, după ce Appleby parase primele cinci servicii ale lui Orr. Orr a sărit pe masă după ce şi-a azvârlit paleta şi, făcând un salt mare, a aterizat dincolo de celălalt capăt, cu ambele tălpi înfipte bine în faţa lui Appleby. S-a iscat balamucul. Lui Appleby i-a trebuit aproape un minut ca să se extragă dintre braţele şi picioarele fâlfâitoare ale lui Orr şi să se ridice cu greu, în timp ce Orr se postase în faţa lui, înşfăcându-l cu o mână de piepţii cămăşii, pregătindu-şi celălalt braţ ca să-i dea un pumn ucigător, iar în acel moment Yossarian a intervenit şi l-a luat pe Orr de acolo. Fusese o noapte a surprizelor pentru Appleby, care era la fel de masiv şi de puternic ca Yossarian şi care îl lovi pe Yossarian cât de tare putu cu pumnul, ceea ce îl entuziasmă atât de tare pe Chief White Halfoat, încât se întoarse şi îi dădu colonelului Moodus un pumn în nas, ceea ce îi dădu generalului Dreedle o asemenea satisfacţie, încât îi spuse colonelului Cathcart să-l dea afară pe capelan din clubul ofiţerilor şi ordonă mutarea lui Chief White Halfoat în cortul doctorului Daneeka, unde putea fi ţinut sub supraveghere medicală douăzeci şi patru de ore pe zi şi menţinut într-o formă fizică suficient de bună pentru a-l pocni din nou în nas pe colonelul Moodus, ori de câte ori ar fi dorit generalul Dreedle. Uneori, generalul Dreedle se deplasa în mod special de la Cartierul General împreună cu colonelul Moodus şi infirmiera lui, numai ca să-l vadă pe Chief White Halfoat pocnindu-l în nas pe ginerele lui. Chief White Halfoat ar fi preferat să rămână în rulota pe care o împărţea cu căpitanul Flume, ofiţerul pentru relaţii publice al escadrilei, un tip tăcut şi obsedat, care îşi petrecea cea mai mare parte a serii developând clişeele pe care le făcuse în timpul zilei pentru a expedia fotografiile o dată cu anunţurile lui de publicitate. Căpitanul Flume îşi petrecea cea mai mare parte a serii lucrând în camera lui obscură, după care se întindea pe pat cu degetele încrucişate şi cu o labă de iepure agăţată la gât, căznindu-se din toate puterile să rămână treaz. Îi era o frică de moarte de Chief White Halfoat. Pe căpitanul Flume îl obseda ideea că Chief White Halfoat va intra tiptil în cortul lui într-o noapte, în timp ce el dormea buştean, şi îi va sfârteca beregata de la o ureche la cealaltă. Căpitanul Flume căpătase această idee chiar de la Chief White Halfoat, care se apropiase într-adevăr tiptil de patul lui într-o noapte, în timp ce el moţăia, şoptindu-i ameninţător că într-o noapte când el, căpitanul Flume, va dormi buştean, el, Chief White Halfoat, îi va sfârteca beregata de la o ureche la cealaltă. Căpitanul Flume îngheţase, privind cu ochii larg deschişi drept în ochii lui Chief White Halfoat care sticleau beţi, la numai câţiva centimetri.

  — De ce? reuşise să croncăne în cele din urmă căpitanul Flume.

  — De ce nu? îi răspunsese Chief White Halfoat.

  În fiecare noapte care urmase, căpitanul Flume se silise să rămână treaz cât mai mult timp. Îl ajutau imens coşmarurile lui Joe Flămândul. Ascultând foarte concentrat urletele de nebun scoase de Joe Flămândul noapte de noapte, căpitanul Flume ajunsese să-l urască şi începuse să-şi dorească să se apropie cu adevărat Chief White Halfoat tiptil de patul lui într-o noapte şi să-i sfârtece beregata de la o ureche la cealaltă. De fapt, căpitanul Flume dormea buştean în majoritatea nopţilor şi doar visa că era treaz. Aceste vise, în care se vedea treaz, erau atât de convingătoare, încât se trezea din ele, în fiecare dimineaţă, total epuizat şi adormea din nou.

  Chief White Halfoat aproape că se ataşase de căpitanul Flume după uluitoarea sa metamorfoză. Căpitanul Flume se urcase în noaptea aceea în pat ca un extrovertit plin de viaţă, pentru a-l părăsi în dimineaţa următoare ca un introvertit meditativ, iar Chief White Halfoat îl considera cu mândrie pe noul căpitan Flume drept propria lui creaţie. Nu intenţionase niciodată să-i sfârtece beregata căpitanului Flume de la o ureche la cealaltă. Ameninţarea de a face asta era pur şi simplu modul lui de a glumi, la fel ca ideea de a muri de pneumonie, de a-l pocni pe colonelul Moodus în nas sau de a-l provoca pe doctorul Daneeka la trântă. Tot ce-şi dorea Chief White Halfoat, când se împleticea beat în fiecare noapte, era să se ducă direct la culcare şi Joe Flămândul făcea adeseori ca acest lucru să fie imposibil. Coşmarurile lui Joe Flămândul îi provocau furnicături lui