stropii de rouă de pe câmpuri, înviorând din ce în ce văzduhul. Pretutindeni pe hotar oamenii, ca nişte gândaci albi, se trudeau în sforţări vajnice spre a stoarce roadele pământului. Flăcăului îl curgea sudoarea pe obraji, pe piept, pe spate, Iar câte un strop de pe frunte i se prelingea prin sprâncene şi, căzând, se frământa în humă, înfrăţind, parcă, mai puternic omul cu lutul. Îl dureau picioarele din genunchi, spinarea îl ardea şi braţele îl atârnau ca nişte poveri de plumb.

  Înspre prânzul cel mic, oprindu-se să-şi şteargă sudorile care-i ţâşneau acum din sângele încins de dogoarea soarelui, iar se uită în vale, spre sat. Deodată faţa i se însenină de bucurie. Pe cărare suia încet Ana, cu un coş pe care-l muta mereu dintr-o mână în cealaltă.

  — Uuu, mă Anuţoooo! Strigă Ion, uitând într-o clipire osteneala şi fierbinţeala.

  Fata, cam departe, ridică fruntea, îl văzu şi răspunse cu glas subţire ca o aţă:

  — Uuu, mă Ionicăăă!

  Ion îi ieşi înainte la capătul dinspre cărare al locului. Obrajii Anei erau îmbujoraţi de căldură şi umezi de năduşeală. Puse coşul jos şi zise încet:

  — Duc de mâncare tatii… A ieşit cu doi oameni să taie iarba din deal.

  Ion o privea şi, fără să vrea, se gândea: „Cât e de slăbuţă şi de urâţică! Cum să-ţi fie dragă?”

  Fata însă, cu ochii în pământ, vorbi dojenitoare şi cu im-putare în glas:

  — N-ai venit aseară… Şi te-am aşteptat până după miezul nopţii.

  — Am fost necăjit rău, Anuţo, ştii bine… Ai văzut doar ce ruşine mi-a făcut badea Vasile?

  — Parcă tu nu-l ştii pe dânsul cum e la beţie? Apoi, după o tăcere scurtă, adăugă:

  — Şi te-ai răzbunat pe George…

  — Că George-i cu vicleşugul, ehe! Făcu repede Ion cu o luare atât de stranie în căutătură încât Ana se cutremură.

  Mai stătură câteva clipe, fără să mai vorbească şi chiar fără să se privească. Pe urmă fata, zăpăcită, îşi luă coşul, zicând:

  — Acu mă duc, că m-o fi aşteptând tata…

  — Du-te, du-te, zise Ion simplu.

  Ana porni pe cărare la deal. După câţiva paşi mai întoarse capul, cu un zâmbet blând pe buze, care însă pe Ion îl făcu să se gândească iarăşi mai ursuz: Tare-i slăbuţă şi urâţică, săraca de ea!”

  Rămase cu ochii pe urmele ei până ce dispăru la o cotitură. Şi văzând-o cum se legăna în mers, ca o trestie bolnăvicioasă, fără vlagă, slăbănoagă, avu o tresărire şi o părere de rău: „Uite pentru cine rabd ocări şi sudălmi!”

  Încremeni aşa un răstimp. Dar deodată îşi reveni, scutură din cap, ca şi când s-ar încăpăţâna să-şi lepede o slăbiciune, şi-şi zise aspru: „Mă moleşesc ca o babă neroadă. Parcă n-aş mai fi în stare să mă scutur de calicie… Las că-i bună Anuţa! Aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului pentru nişte vorbe…”

  Dădu să se întoarcă la coasă, când un glas plăcut răsună la spatele lui:

  — Leneveşti, leneveşti?

  Îi pieri din suflet toată frământarea văzând pe Florica, cu faţa rumenă, plină şi zâmbitoare, apropiindu-se sprintenă ca o ispită. Bâlbâi zăpăcit de mulţumire:

  — M-am odihnit oleacă… A trecut pe aici Ana lui Vasile Baciu şi… Îşi curmă glasul brusc, întâlnind întnstarea ce răsănse în ochii fetei. Îi păru rău că n-a tăcut şi vru s-o dreagă, făcând un pas ca să schimbe vorba. Florica însă nu-i mai dădu răgaz să înceapă şi-i zise cu imputare:

  — Am văzut… Cum să nu vă fivăzut… Că doar nu-s oarbă… Umbli după ea ca armăsarul după iepe… Mă mir că nu ţi-e ruşine…

  Ion încercă să râdă. Nu izbuti, dar răspunse cald, mângî-ind-o din ochi:

  — Nu vezi tu cum e lumea azi, Florico? Vai de sufletul meu… Crede-mă! În inima mea însă tot tu ai rămas crăiasă…

  Ochii fetei se umplură de lacrimi îngăimând:

  — Te faci de râsul lumii ca s-o iei pe ea…

  Flăcăul tăcu. Apoi oftă. Clocotea. Fără să mai scoată o vorbă, o luă în braţe, o strânse s-o înăbuşe şi o sărută pe gură cu o patimă sălbatică. Fata se zvârcolea, dar cu fiece mişcare se lipea mai tare de pieptul lui şi, printre sărutări, murmura:

  — Ionică… lasă-mă… Te văd oamenii… Lasă-mă… Te văd… oamenii…

  — Aşa munceşti tu, dragul mamii? Strigă în clipa aceea Zenobia care venea cu mâncarea, grăbită şi supărată.

  Tinerii se despărţiră îndată. Florica, roşie foc de ruşine, de-abia putu îngâna câteva vorbe şi se făcu nevăzută printre delniţe. Ion însă, ca să-şi ascundă zăpăceala, se răsti la mă-sa:

  — Că şi dumneata, zău, vii c-o falcă-n cer şi cu una-n pământ, parcă eu aş sta toată ziua cu mâinile-n sân! Mai bine veneai mai devreme, că vezi bine că soarele-i într-amiezi şi pologul s-a uscat ca hârtia…

  Ana ajunse în deal gâfâind.

  Vasile Baciu împreună cu doi lucrători coseau din răsputeri, schimbând doar din când în când câte-o vorbă.

  — Ai venit? Întrebă Vasile cam morocănos, văzând pe Ana.

  Ar fi vrut să mai fi întârziat cu mâncarea, să poată oame-nii să lucreze mai mult până-n prânz, că tot îi plătea destul de scump.

  Era un bărbat silitor Vasile Baciu când se găsea în toane bune. A avut o viaţă grea şi plină de trudă, dar s-a ţinut totdeauna printre fruntaşi. Părinţii nu i-au dat decât sufletul dintr-însul. S-a însurat cu o fată bogată şi urâtă, dar a iubit-o ca ochii din cap, căci ea îi întruchipa pământurile, casa, vitele, toată averea care-l ridicase deasupra nevoilor. Bogăţia îi deschisese mai mare dragostea de muncă. Râvna de a agonisi îi puse stăpânire pe suflet. Îi era frică mereu că un trăsnet din senin îi va zdrobi toată truda vieţii. Trei copii, cei dintâi, îi muriseră înainte de a împlini un an de zile. Ana a fost al patrulea.