În urma ei au mai venit doi, dar fără zile… Vasile Baciu nădăjduia mereu un băiat. În cele din urmă a sosit, dar încăpăţânându-se să intre în lumea necazurilor cu picioarele înainte, a stârnit numai jale şi nenorocire. Moaşa satului, care era chiar mama femeii, a încercat toate descântecele şi buruienile. Zadarnic. O săptămână încheiată casa a tremurat de gemete şi vaiete. Atunci Vasile s-a repezit de a chemat pe doctorul Filipoiu din Armadia. Cum a văzut-o, doctorul s-a crucit şi, după ce i-a ocărât pe toţi pentru că nu I-au înştiinţat mai devreme, le-a spus că acuma e prea târziu, că femeia a început să se învineţească, apoi că numai Dumnezeu face minuni şi că ar fi trebuit s-o ducă la spital, în Bistriţa, să-i scoată copilul prin burtă. Baciu i-a plătit un zlot de argint şi l-a întors acasă cu căruţa. Până să vie dânsul, femeia şi-a dat sufletul. Copilul a mai mişcat într-însa vreo două ceasuri, încât moaşa era cât pe-aci să-l înţepe cu un ac, să nu se întâmple cumva să-l îngroape de viu, să se facă moroi şi să vie din cealaltă lume să spăimânte oamenii… Împreună cu nevasta, Vasile Baciu a înmormântat o parte din sufletul său propriu. Îi slăbi pofta de muncă, parcă n-ar mai avea pentru cine să se ostenească. Îi rămăsese o mângâiere în Ana, care semăna cu mă-sa, dar în acelaşi timp o şi ura, fiindcă din pricina unui copil s-a tras moartea femeii ce-i fusese reazemul vieţii. Căută să-şi înece jalea în rachiu. Şi, deoarece când era beat uita tot, se îmbăta din ce în ce mai des. Inima i se înăcrise ca o pungă de piele arsă. Ce agonisea acuma dădea pe băutură. Se făcea zi cu zi mai dârz. Numai moşia îi mai era dragă ca odinioară. Îl durea gândindu-se că va trebui s-o ciopârţească spre a potrivi zestre Anei la măritiş. Se frământa deseori să găsească vreun chip de a nu da nimic cât va trăi dânsul. George al Tomii Bulbuc i se părea singurul care ar putea lua fata, aşteptând zestrea până la moartea lui. Ana nu se împotrivea pe faţă. Asta îl cătrănea mai rău. În Ion simţea un vrăjmaş. Cum a fost dânsul în tinereţe, aşa e feciorul Glanetaşului azi. Îi vrea averea. De aceea fierbea de ură chiar numai văzându-l. Şi ura i se revărsa asupra Anei mai aprigă, pentru că ea era mai aproape de sufletul lui…

  Îi aruncă pe sub sprâncene câteva priviri mânioase, apoi, ascuţindu-şi coasa, o întrebă peste umăr:

  — Dar cu cine te-ai oprit pe coastă?

  — Cu Ion, răspunse fata fără înconjur.

  — Mhm, cu Ion, mormăi Vasile Baciu. Apoi vezi bine c-aşa… Se vede că degeaba îţi spun eu ţie, ca un părinte, că tu faci tot cum te taie capul… Bine, draga tatii, bine… Bine că ştiu. Că dacă-i vorba pe aşa, apoi eu ţi-s popa…

  Vorbind se înfurie din ce în ce mai tare şi se porni pe ocărî şi sudălmi. Coasa însă n-o lăsa din mână; ba parcă trăgea brazdele mai zdravăn. Cei doi lucrători, vrând-nevrând, trebuiau să urmeze pilda lui, căci el mergea în frunte. Astfel omul se răvenea înjurând, dar în aceeaşi vreme nu îngăduia pe muncitori să lenevească.

  Ana scotea oalele din coş, în umbra unui măr pădureţ la marginea fâneţei… Vorbele grele ce o plesneau în faţa oamenilor o chinuiau. Răbda totuşi cu inima împăcată, zicându-şi că suferă pentru Ion. Cu gândul acesta în minte, se aşeză lângă coş şi întoarse privirea în vale, unde ştia că munceşte el. Îl zări tot acolo, dar parcă nu mai era singur… O zgudui un fior. Clipi de câteva ori, ca şi când i s-ar fi lăsat o ceaţă pe ochi. Vedea însă bine. Ion strângea în braţe o femeie. Pe ea n-a sărutat-o, iar pe cealaltă o îmbrăţişează. Tot sângele i se adună în obraji şi, parc-ar fi avut un ochean, atât de bine văzu acum pe Florica. O durere mare i se sfredelea în piept şi ochii nu şi-i mai putea smulge de la dânşii. Auzea ca prin vis amemnţările tatălui ei:

  — Mai bine te tai eu în bucăţele decât s-ajungi bătaia de joc a Glanetaşilor… Barem să ştiu că eu te-am făcut, eu te-am omorât…

  Glasul lui însă nu-i pătrundea în suflet, căci sufletul ei se împietrise de amărăciune. Se simţea neputincioasă şi părăsită. Îmbrăţişarea celor doi i se părea nesfârşită, îi sorbea toată lumina ochilor. Doar buzele subţiri, înălbite, mai puteau murmura, tremurând de durere:

  — Nu mă iubeşte… Tot nu mă iubeşte… Of, Doamne, Doamne!

  Satul fierbea. Cearta de la horă şi mai ales bătălia de la cârciumă treceau din casă în casă, din ce în ce mai umflate.

  Dis-de-dimineaţă Toma Bulbuc a sculat din pat pe preotul Belciug şi i s-a plâns că Ion i-a schilodit feciorul. Popa s-a indignat, fiindcă Toma era un stâlp darnic al bisericii, şi i-a făgăduit că duminica viitoare are să dojenească pe bătăuşul Glanetaşului de pe amvon, ca să-l înveţe omenie. Toma, foarte mulţumit cu răspunsul, a povestit tuturor oamenilor ce i-a întâlnit, cum s-a supărat preotul şi ce i-a spus, apoi a ieşit la lucru împreună cu George care, în afară de o dungă vânătă pe spinare, lată de vreo palmă, era bun teafăr, ca şi când nici n-ar fi păţit nimic.

  Femeile mai cu seamă, care unde se zăreau, născoceau amănunte noi. Multe se jurau c-au fost de faţă şi au văzut cum a crăpat ţeasta lui George, când l-a izbit Ion cu lătunoiul, cum i s-au împrăştiat creierii prin colbul uliţei… Altele ştiau că feciorul Tomii trage să moară, iar câteva mai îndrăzneţe strigau c-a murit încă de azi-noapte şi că Toma s-a dus la popa pentru înmormântare…

  În familia învăţătorului Herdelea nu s-a vorbit toată ziua decât despre întâmplările grozave de ieri. Titu, care de obicei nu se cărăbănea din pat până pe la amiazi, acuma s-a sculat pe la nouă