— Aţi auzit ce bătaie a fost azi-noapte?

  Toţi ştiau. Herdelea, fiindcă se culca totdeauna odată cu găinile, se scula veşnic cu noaptea-n cap, ieşea în ogradă şi schimba noutăţi cu toţi trecătorii. Vestea cea mare o aflase de la Macedon Cercetaşu, care în toate lunile îşi găsea de lucru pe-acasă spre a-şi putea vindeca oboseala beţiei de duminică.

  — Eu tocmai m-am nimerit pe-acolo când s-a întâmplat… zise Titu mistenos trăgându-şi ghetele.

  Laura şi Ghighi, mezina famihei, tăbărâră pe el, să le povestească tot, din fir în păr. Chiar şi doamna Herdelea îşi ascuţi urechile de lângă sobă, unde se ostenea cu gătirea bucatelor pentru amiazi. Titu însă se închise, ca un sfinx, în faţa tuturor stăruinţelor.

  — Staţi, staţi! Striga întruna îmbrăcându-se cu o iuţeală militărească. Întâi să-mi cumpăr un tutun, pe urmă vă spun…

  Se simţea atât de mândru, parcă el însuşi ar fi fost eroul sau cel puţin victima bătăliei. Deşi ar fi putut să ticluiască un şirag de amănunte, care de care mai cumplite şi mai mincinoase, îl rodea totuşi ambiţia acuma să se documenteze înainte de-a vorbi. De-aceea pretextul tutunului, Avrum, izvorul cel mai autentic, îi va împrumuta toate ştirile.

  Cârciumarul însă se posomorî ca o zi de ploaie când Titu vru să-l descoase. N-a văzut nimic, nu ştie nimic… Îi era frică să nu aibă urmări bătaia, în care să fie amestecat şi dânsul, riscând poate chiar să i se închidă prăvălia. Poate să vie jandarmii sau vreo judecată… cine ştie? Tăcerea negustorului e totdeauna de aur…

  Norocul lui Titu a fost c-a întâlnit pe Dumitru Moarcăş, un client credincios al cârciumii, de la care a aflat atâta încât să poată înfiori o povestire mai senzaţională. Astfel a împuiat apoi urechile mamei şi surorilor sale cu amănunte până la prânz.

  Toată familia Herdelea era cu trup şi suflet de partea lui Ion. Ziceau că bine a făcut dacă a zgâlţâit puţin pe butoiul cela de George. De ce să-şi bată joc de un băiat cumsecade ca Ion? Părtinirea nu era cu totul dezinteresată. Învăţătorul făcuse o clacă iarna trecută, să-i aducă satul lemne de foc. Au lipsit tocmai bogătaşii, în frunte cu Toma Bulbuc. De atunci familia n-avea la inimă nici pe tată şi nici pe fiu. Herdelea chiar a spus odată, de faţă cu mai mulţi ţărani: „Las că-mi pică ei în mână, şi Toma şi ceilalţi… Şi am să-i joc şi eu cum se cuvine…”

  Când sleiră de-a binelea toată întâmplarea cu bătaia, Titu simţi îndemnul să ducă vestea mai departe. Frământă bine în cap hotărârea, iar la prânz, după ce mâncă zdravăn şi bău câteva pahare de apă, strigă încântat:

  — Să vedeţi ce-o să se mai mire cei din Armadia şi din Jidoviţa! Se sculă de la masă înaintea tuturor, se îmbrăcă tacticos în hainele cele mai bune, se ferchezui ca o păpuşă şi plecă bombănind cu o nemulţumire prefăcută:

  — Mă duc să mă mai plimb, că am să putrezesc de atâta plictiseală…

  O luă spre Jidoviţa, agale, fluierând din vârful buzelor şi învârtind între degete un baston de trestie.

  Titu era mândria familiei Herdelea. Avea douăzeci şi trei de ani şi era înalt, cam deşirat, cu o faţă lătăreaţă, ochi albaştri spălăciţi şi o frunte largă. Mustăţile nu-i prea creşteau şi de aceea le rădea, zicând că se poartă după moda anglo-americană. Toată casa jura că tânăr mai deştept ca dânsul nu se pomeneşte în împrejurime. De altfel în şcoală a învăţat binişor. A început-o sub mâna tatălui său care l-a şi scos „eminent”. Când a trecut la liceul din Armadia, a mers puţin mai anevoie; prin clasa a treia se plângea că-l persecută profesorii, ceea ce pe Herdelea l-a făcut să-l mute la liceul unguresc din Bistriţa. „Las că-i bine să înveţe şi ungureşte – a zis învăţătorul – că-n ziua de azi nu faci nimic dacă nu rupi limba stăpânirii.” Dar nici aici nu s-a prea înţeles cu profesorii, încât după ce a terminat clasa a şasea, familia s-a învoit să urmeze la liceul săsesc. „Cu limba nemţească – a zis iar învăţătorul – poţi umbla toată lumea.” Taxele de înscriere însă fiind prea mari şi Herdelea neavând banii trebuincioşi în septembrie, Titu a rămas să studieze acasă ultimele două clase. Pe urmă, când a sosit vremea examenelor, băgând de seamă că taxele pentru particulari sunt şi mai urcate şi, nimerindu-se ca Herdelea să aibă acuma mai puţini bănişori, Titu, după o ciorovăială violentă, a renunţat la şcoală, mai ales că şi el se cam săturase de atâta buchiseală searbădă. Într-un sfat de familie următor apoi, a triumfat părerea fetelor: Titu să se facă notar comunal. Hotărârea aceasta însă a întristat adânc pe doamna Herdelea, care veşnic visase pe Titu preot în Monor, satul ei de baştină, căci băiatul semăna mult cu ea, având o voce prea frumoasă… Până să plece însă Titu la cursul de notari, s-au înăspirt condiţiile de primire; i se ceru bacalaureatul. Herdelea atunci a propus să urmeze şcoala normală şi să vie învăţător în Pripas, în locul lui; până ar ieşi băiatul, el tocmai ar împlini anii de pensie. Dar Titu avea groază de dăscălie. Mai curând salahor, decât dascăl… Şi împotrivirea lui a fost atât de înverşunată, încât nimeni n-a mai îndrăznit să-i pomenească de dăscălie. Cu toate acestea nici degeaba nu se putea să stea. Era doar om în toată firea. Cum să trândăvească? L-ar lua lumea la ochi… Deci Herdelea, fiind prieten bun cu notarul din Salva, l-a convins să ia pe Titu ca ajutor şi practicant, dându-i casă, masă şi ceva de buzunar. Titu s-a dus, a stat trei luni, a lucrat mai nimic, s-a plictisit mult şi pe urmă a venit iar acasă. În zadar, nu-i plăcea notariatul şi pace. Şi chiar de i-ar plăcea, ce perspective ar avea într-o carieră, fără diplomă? Ar însemna să rămână toată viaţa practicant, un fel de jălbar nenorocit, batjocura