satelor. Tocmai el, care era plin de ambiţii, care simţea că poate şi trebuie să ajungă cineva în lume… Citea cu patimă versuri, romane. Mai ales de când s-a lăsat de şcoală, a citit tot ce i-a căzut în mână. Şi, tot citind, a început şi el să scrie. Întâi mai pe furiş, pe urmă mai pe faţă şi în sfârşit cu tot dinadinsul. Iar când, într-o bună zi, Familia i-a publicat o poezie de trei strofe, s-a hotărât definitiv, dar în taină: va fi poet. Surorile lui îl priveau ca pe un bărbat însemnat, iar părinţii, deşi în sinea lor nu prea înţelegeau cum va mânca şi ce va îmbrăca Titu din poezii, împărtăşeau părerea fetelor. Domnii din Armadia şi cu deosebire doamnele şi domnişoarele au citit cu mirare şi invidie numele băiatului învăţătorului din Pripas sub o poezie tipărită. În curând tot judeţul l-a consacrat poet. Şi Titu citea şi scria mereu până noaptea târziu; stingea lampa, aştepta prin întuneric inspiraţia, înjgheba câte un vers în cap, aprindea repede lumina, îl eterniza pe hârtie… Herdelea cam mormăia uneori că prăpădeşte prea mult petrol, dar Titu, vrăjit de muza lui, nici nu voia să audă asemenea imputări pământeşti…

  Apropiindu-se acum de Jidoviţa, se gândea unde să se ducă? Să se oprească în Jidoviţa sau să treacă în Armadia? Inima îl îndemna şi ici şi dincolo. În Armadia era fata profesorului de matematici, Valentin Dragu, domnişoara Lucreţia, micuţă, oacheşă, visătoare. O iubea de vreo trei ani. O iubire foarte eterică, alcătuită numai din rare priviri cu înţeles, din suspine dese, din câte-o strângere de mână mai vie, din cărţi poştale ilustrate şi mai ales din declaraţii timide, exprimate în limbajul florilor, al mărcilor sau al culorilor. De câte orise abătea prin Armadia, şi se abătea mai în toate zilele, Titu făcea ce făcea şi întâlnea pe Lucreţia. Atunci roşeau amândoi, vorbeau despre mersul vremii, se priveau şi apoi tăceau. „Tăcerea spune mai mult decât toate frazele”, îşi zicea Titu. De altfel Lucreţia a fost una din cauzele de căpetenie ale chemării lui poetice. Versurile din Familia preamăreau tocmai frumuseţea ochilor ei verzi…

  Dar şi în Jidoviţa avea pe nevasta învăţătorului Lang. Învăţătorul era ovreu, iar nevastă-sa unguroaică. Veniseră de curând la şcoala statului şi nu ştiau o boabă româneşte. Ovreii din Jidoviţa s-au apucat prea târziu să practice patriotismul cel nou şi rupeau atât de prost limba oficialităţii încât nici ungurii cei mai binevoitori nu-i puteau înţelege. Soţii Lang deci au fost bucuroşi când au cunoscut pe Titu, singurul om cu care puteau vorbi mai ca lumea. Bărbatul era beţiv şi petrecea mai în toate nopţile prin cârciumile din Jidoviţa sau prin cele din Armadia. Femeia, drăguţă, cochetă, se plictisea grozav. Oamenii povesteau c-ar fi avut câteva aventuri de dragoste prin Maramureş, unde a trăit înainte de a sosi în Jidoviţa. Lui Titu mai ales din pricina aceasta îi plăcea şi umbla s-o cucerească. Deşi ofta după Lucreţia, râvnea mult şi o iubire pasionată. Dar nu prea ştia cum trebuie cucerită o femeie şi de aceea îi era frică să nu se facă de râs în faţa unguroaicei. Cât a dorit dânsul şi n-a fost în stare să cucerească nici măcar o fată din Pripas, cu toate că i se scurgeau ochii după unele. Simţea însă că doamna Lang îl simpatiza şi aceasta îi dădea imbold să stăruiască.

  Ajunse aproape de Jidoviţa. Pe drum ghetele i se prăfuiseră; se opri şi le şterse cu o batistă murdară, adusă înadins pentru treaba aceasta. Îi plăcea să se înfăţişeze totdeauna curat, cu atât mai mult când bănuia că are să întâlnească pe cine-i era drag. Scoase din buzunar o oglindă, îşi potrivi bufanţii lavalierei, îşi netezi frizura şi-şi picură pe piept puţin parfum ca să nu miroase a sudoare. În vremea când se aranja luă hotărârea definitivă: va rămâne în Jidoviţa.

  Soţii Lang stăteau în casa hahamului, în fund. Din curte intrai în tindă, apoi venea în stânga şi în dreapta câte o odaie. Cea din stânga îl interesa mai mult pe Titu. Acolo era dormitorul.

  Bătu la tindă. Nu răspunse nimeni. „Te pomeneşti că n-o fi acasă”, se gândi Titu apăsând clanţa.

  Uşa se deschise. Intră încetişor. Tinda era cam întunecoasă, în dreapta, uşa odăii care slujea de sufragerie, salon şi birou era dată la perete. Înăuntru nimeni. Avu o tresărire de bucurie gândindu-se că găseşte acasă numai pe doamna Lang, care obişnuia să stea după-amiezi trântită pe pat, citind romane de dragoste, visătoare ca o cadână din panorame. Se apropie de uşa dormitorului în vârful picioarelor şi ciocăni uşor. Nici un răspuns. „O fi dormind”, îşizise Titu, cu mintea aprinsă brusc de o droaie de speranţe şi planuri, bătând iarăşi maitare.

  — Cine-i? Murmură un glas somnoros, răguşit şi gros.

  — Eu, eu, răspunse tânărul, nemulţumit, recunoscând vocea soţului.

  — A, tu eşti, Titule? Intră, dragă! Urmă glasul dinăuntru mai înviorat puţin.

  Titu intră amărât. Într-o clipire i se suplberaseră toate închipuirile: că va găsi pe iubita lui cu somnul în gene, că va profita de ocazie şi o va săruta pe ochi, să-i fure visurile, pe buze, să-i soarbă gândurile… şi poate chiar mai mult.

  — Eşti singur? Întrebă dânsul rotindu-şi ochii prin odaie.

  — Singur, dragul meu, gângavi învăţătorul, căscând. Nevastă-mea s-a dus în plimbare până-n Armadia, să cumpere nu ştiu ce… Sunt obosit, dragă prietene, de nici nu-ţi închipui. Azi-noapte am făcut un chef monstru cu solgăbirăul, cu popa din Runc, cu doctorul Filipoiu, cu profesorul Oancea şi încă câţiva care au venit mai pe la spartul târgului de nici nu mi-i mai amintesc. Tocmai pe la şapte dimineaţa ne-am despărţit, la berăria Rahova, după ce cutreierasem vreo cinci cârciumi… În sfârşit ceva colosal! Şi mi-e un somn!

  Ascultându-i, Titu se posomorî de tot. Iată cine are parte de o comoară de femeie ca Rozica! Îl cântări cu dispreţ. Lang avea nişte mustăţi ungureşti, un nas gros, ochii vii negri şi un păr creţ