— Atunci te las, zise, dându-i mâna. Îmi pare rău că n-am găsit pe nevastă-ta… Transmite-i complimentele mele!

  — Da, da, căscă Lang. Mă, i-ascultă, bei un coniac?

  — Nu, nu, mormăi Titu ursuz, ieşind. Sunt grăbit… Trebuie să mă duc şi prin Armadia…

  — Bine, dragă, cum vrei, vorbi învăţătorul; luă o sticlă de pe mescioara de noapte, bău o duşcă ţeapănă, îşi trase plapuma peste cap şi începu îndată să sforăie ca o dihanie.

  În uliţă Titu se răzgândi. Ce să se mai ostenească prin Armadia? Cum e pornit azi pe ghinion e în stare să nu întâlnească nici pe doamna Lang, nici pe Lucreţia Dragu. Iar asta iar mohorî sufletul pentru o săptămână încheiată… Dar nici acasă nu voia să se întoarcă. Ce să facă, ce să facă?

  Era tocmai în faţa cancelairei comunale. Soarele ardea să topească zidurile. Fierbinţeala îl chinuia. Urcă repede în cancelarie, să mai stea de vorbă cu notarul Stoessel. Dar găsi numai pe practicantul Hornstein, un flăcăiandru slăbuţ, sfrijit, cu ochelari, cu o tremurătură nervoasă din cap, care făcea sforţări eroice să vorbească ungureşte. „N-am noroc, degeabai, îşi zise Titu, aşezându-se la biroul notarului, răspunzând numai din vârful buzelor la salutarea practicantului pe care nu-l putea suferi, cu toate că nu-i greşise nimic.

  Aici cel puţin avea gazete şi putea să citească până se va mai însera şi se va mai potoli zăpuşeala. Ziarele îl pasionau, de altfel ca şi pe bătrânul Herdelea. Lor însă nu le mai venea niciunul, căci nu le ajungeau banii să plătească abonamentele. Au ţinut acum câţiva ani Gazeta Transilvaniei. Herdelea îşi rupsese de la gură şi achitase un sfert de an, primind-o apoi un an încheiat şi punând pe foc toate somaţiile cu care îl asalta admimstraţia, că „la caz contrar vom înceta trimiterea foaiei”. Pe urmă Titu a descoperit ceva mai bun: să ceară abonamente de probă de la ziarele ungureşti. Câte o săptămână, două primea jurnalul gratis. Când nu mai venea, se adresa altuia pentru abonamente de probă. Astfel, în schimbul unei cărţi poştale, au avut ziare aproape un an de zile. După ce le-au încercat pe toate, au vrut ei s-o ia de la început, dar zadarnic; cărţile lor poştale au rămas fără răspuns. Încât acum erau nevoiţi să împrumute gazeta preotului Belciug, care plătea regulat abonamentul, dar numai spre a dovedi că e bun român, căci el n-avea vreme să citească minciunile ziarelor. Titu, umblând mai în fiece zi prin Jidoviţa, o lua de la cancelarie şi nici n-o mai dădea popii. Şi notarul ţinea vreo trei ziare ungureşti, de asemenea fără a le citi, dar păstrându-le pentru aţâţatul focului, aşa că Titu nu le putea duce acasă, ci doar să le soarbă în cancelarie.

  Scufundându-se în gazete, Titu îşi uită curând necazul. Citi până se întunecă, iar înainte de a pleca, simţindu-se înviorat, povesti totuşi întâmplările din Pripas, ba încă, spre marea fericire a practicantului, i le povesti pe ungureşte…

  Când se îngâna ziua cu noaptea, familia Herdelea se afla în păr în pridvor, ca totdeauna în zilele frumoase de vară.

  Herdelea, în vacanţă, pierdea vremea mai curăţind câte un pom prin grădina din spatele casei, mai plivind câte o buruiană, iar după masă se odihnea un ceas, două în stupină, alintat de zumzetul harnic al albinelor. Doamna Herdelea robotea toată ziua cu bucătăna. N-ar fi îngăduit fetelor pentru nimica-n lume să se apropie de cuptor. Doar spălatul vaselor şi căratul apei cădeau în sarcina Ghighiţei, pe când curăţenia casei rămânea în stăpânirea Laurei, care, fiind fată mare, avea ambiţia să potrivească toate astfel încât să se observe pretutindeni gustul ei delicat… Treburile se isprăveau însă până pe înserat. Urma odihna în pridvor, unde femeile, brodând sau croşetând, vorbeau şi râdeau, în vreme ce Herdelea, cu pipa-n gură, răsfoia câte-o carte. Satul întreg şi jumătate din hotar se întindeau în faţa lor ca o hartă mare cu reliefuri în culori. Oamenii care se întorceau de la câmp sau mergeau spre Jidoviţa, trăsurile care umblau între Armadia şi Bistriţa defilau pe dinaintea lor, ofe-rindu-le prilejuri mereu noi de vorbă. Apoi când venea întu-nericul, fetele, în frunte cu mama lor, începeau să cânte romanţe vechi româneşti cu nişte voci simpatice de sopran, acompaniate uneori de basul învăţătorului…

  Doamna Herdelea era cântăreaţă înflăcărată şi o femeie foarte evlavioasă. Toată ziua, ţinând tigăile de coadă şi amestecând în oale, lălăia cântece sau rugăciuni, iar duminica, fiindcă n-avea răgaz să meargă la biserică, cânta singură, acasă, toată liturghia. De altfel a avut o tinereţe glorioasă. Fată de ţărani săraci, rămasă de mică orfană de tată, a ajuns sub oblăduirea unchiului ei, Simion Munteanu, învăţător pe vremuri în Monor. De la unchiul ei i s-a tras tot norocul în viaţă. Munteanu a fost un dascăl harnic şi un român înfocat. Ca să ferească de ungurizare târguşorul, reşedinţă de vară a unei familii de conţi, a muncit din răsputeri. Din „irozii” de Crăciun el a făcut un fel de teatru religios, cu costume, cu cântece şi cu dialoguri. Maria Drujan întruchipa pe îngerul Domnului, îmbrăcată în alb. Îi şedea foarte bine şi s-a distins prin râvna şi isteţimea cu care îndemna pe cei Trei Crai de la răsănt să se închine în faţa Mântuitorului ce se naşte în fiecare an.

  Spre fericirea Mariei, învăţătorul Munteanu nu s-a mulţumit numai cu „irozii”. Încurajat de buna primire, a organizat mai pe urmă reprezentaţii de teatru, recrutând dintre fetele şi flăcăii mai deştepţi pe interpreţii operelor lui Alecsandri, care atunci începeau să pătrundă mai bine şi în Ardeal. S-a dus vestea acestor reprezentaţii în tot ţinutul Someşului. Oamemi veneau din toate satele să vadă şi să audă teatru românesc, dornic de-a se însufleţi. Şi diletanţii lui Simion Munteanu jucau cu atâta inimă încât uimeau lumea.