Sufletul lor însă era tânăra şi drăgălaşa Maria Drujan care, în scurtă vreme, a cucent admiraţia tuturor, fiind cea mai isteaţă. În Piatra din casă şi mai cu seamă în Rusaliile a cules succese neuitate. La un banchet, după reprezentarea Rusaliilor, protopopul din Şoimuş, om foarte învăţat şi umblat prin lume, a ţinut un toast în care, slăvindu-i însuşirile artistice, a proclamat-o, în aplauzele tuturor, primadonă diletantă. Maria a plâns de bucurie, deşi n-a înţeles ce înseamnă porecla ce i-a hărăzit-o. În urma cuvântării, protopopul a încercat să ciupească puţină curte primadonei, dar zadarnic…

  Azi dăscăliţa îşi aminteşte cu lacrimi în ochi de vremurile acelea de aur. Cum au pierit, parcă nici n-ar fi fost! Atunci a învăţat ea cântecele pe care acuma le învaţă de la ea fetele ei. Atunci! Treizeci de ani au trecut de-atunci… După Rusaliile a cunoscut pe Zaharia Herdelea, învăţător cu mult viitor în Lechinţa, s-a măritat, a avut nouă copii, i-au murit şase, toţi după ce i-a scos din nevoi, a muncit ca o roabă, a uitat toate veseliile şi petrecerile şi a îmbătrânit. Din frumuseţea ei de odinioară n-au mai rămas decât urme şi amintiri. Şi cântecele, sărmanele, scrise de mâna ei într-un caiet mare, ca să nu le uite. Mângâierea o găseşte acuma în credinţa în Dumnezeu, fierbinte şi neclintită, şi în bucuria că-şi vede copiii mari, gata să-şi ia zborul în viaţă…

  Noaptea se înălţa din ascunzişuri, sugrumând cele din urmă zvârcoliri de lumină. Peste sat albăstreau valuri de fum, iar hotarul respira greu, învăluit într-o boare uşoară. Zgomotele se desluşeau din ce în ce mai limpede. Se auzeau câinii cum îşi răspundeau lătrând, chemările scurte pe ţarină sau din casele îndepărtate, şoaptele oamenilor ce soseau de la lucru pe şoseaua albă, răscolind colbul cu paşii lor grei şi osteniţi, scârţâitul carelor goale întovărăşite de ţărani sleiţi de muncă şi urmate de câini cu botul în pământ şi cu coada în vânt, mirosind şanţurile şi gardurile… Ajungând la crucea din capul satului, trecătorii îşi curmau vorbele, se închinau descoperindu-se şi apoi dădeau „bună seara” familiei Herdelea care cânta neobosită. Toţi sătenii ascultau cu drag cântecele. Copiii se opreau pe podul de peste Pârâul Doamnei, căscau gura câte-o bucată de vreme şi pe urmă porneau în goană…

  Erau pe la strofa a treia, când Ghighi şopti misterios:

  — Uite pe Toma Bulbuc şi pe George!

  Laura şi bătrânul Herdelea încetară brusc cântecul, curioşi să vadă victima bătăliei de-aseară. Doamna Herdelea însă nu voia să-şi piardă seriozitatea pentru un lucru de nimic şi continuă singură toată strofa următoare. Totuşi, când Toma şi feciorul se opriră la poartă, intrând în vorbă, îşi domoli şi ea glasul, biruită de cunozitate, lălăind doar melodia ca să poată auzi ce spun pncinaşii.

  Toma ar fi putut coborî de pe hotar de-a dreptul acasă. A vrut însă înadins să treacă pe-aici, să povestească şi învăţătorului pozna. Se aprinse repede şi începu să-şi laude feciorul şi să ocărască pe Ion. În cele din urmă puse pe George să-şi ndice cămaşa, să arate domnilor vânătaia din spinare.

  — Sudui, măi Toma, sudui şi nu te temi de Dumnezeu, care vede şi aude toate! Strigă atunci Zenobia, de peste drum, din mijlocul ogrăzn.

  Ţăranul, speriat de gura Glanetăşiţei, se potoli îndată. Nu mai răspunse nimic, ci îşi luă doar rămas bun de la Herdelea şi plecă plouat şi grăbit, urmat de George. Zenobia îl petrecu în afurisenii până ce îl pierdu din ochi. Pe urmă ieşi în uliţă, se apropie până pe pod.

  — Nu se mai satură, mânca-l-ar peştii Dunării de zgârcit şi afumat! Îmi ponegreşte băiatul parcă i-ar fi prăpădit averea, şi nu alta!

  Familia învăţătorului râse cu mare poftă de păţania lui Toma, iar Herdelea răspunse zâmbind femeii:

  — Ehei, Zenobio, crezi tu că cei bogaţi vor să ştie de necazurile altora?

  — Da să-i ardă focul, că prea-s cărnoşi la suflet… Din tindă l-am auzit cum se îmbăla şi n-am mai putut răbda, zău aşa…

  Mai sporovăi puţin, verzi şi uscate, apoi fugi acasă aducându-şi aminte c-a lăsat mâncarea în clocot şi o fi dat în foc…

  — Ţeapăn l-a pocnit şi Ion, zise învăţătorul după un răstimp.

  — Cum nu, dacă l-a lovit cu un lătunoi! Sări Ghighi, vrând să le povestească iar toată întâmplarea.

  Dăscăliţa însă începu Hora Griviţei mulcomind astfel zelul fetei. Dar nici asta n-avu parte s-o cânte până la sfârşit, căci în curând veni Belciug cu Vasile Baciu. Popa fusese la câmp să supravegheze munca la o livadă a bisencii. Îi era cald şi mai ales îl chinuia o sete cumplită. Ghighi îi aduse cât ai bate din palme un pahar de apă.

  Vorbiră, fireşte, despre bătaia de azi-noapte care aprinsese tot satul. Preotul fierbea de indignare.

  — De mult tot aud că feciorul Glanetaşului s-a făcut un becisnic, dar tot n-am crezut. Isprava de acum însă le-a pus vârf la toate. Trebuie să se isprăvească odată în sat cu bătăuşii, altminteri mâine-poimâine ne-om pomeni că au început să omoare oameni!

  Toţi tăcură, pătrunşi de revolta lui. Numai Ghighi întrebă, copilăreşte:

  — Dar dacă nu se ştie care-i de vină?

  — Cum nu se ştie, domnişoară? Se miră Belciug. Crezi dumneata că poate să fie George vinovat?

  — Eu cred, răspunse fata hotărât.

  Popa zâmbi acru, dezvelindu-şi dinţii până la gingii.

  — Eu însă, cu voia dumitale, nu cred, zise apoi puţin batjocoritor. Doamna Herdelea, nemulţumită că vede pe Vasile Baciu împreună cu preotul, după necuviinţele de la horă, interveni, uitându-se peste capul lui Belciug:

  — În orice caz, Ion e băiat cumsecade. E muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ. Omul mai greşeşte, că doar de-aceea-i om. Nu trebuie să osândim aşa uşor.

  Preotul zâmbi iar, mai acru şi încurcat, negăsind repede un răspuns potnvit.

  — Amu m-aş amesteca şi eu, ca omul prost, de! Începu Vasile Baciu ştergându-şi gura cu mânecile cămăşii.