— Ba tu n-ai ce să te amesteci, Vasile! Slavă Domnului, m-am întâmplat şi eu la horă, ieri, tocmai cu părintele, când ai venit beat ca un porc şi te-ai agăţat de Ion din senin! Mă mir numai că părintele te mai rabdă pe lângă dumnealui, în loc să se ferească de tine ca de ciumă!

  Baciu înghiţi în sec, se uită la Belciug, apoi la învăţător, apoi la domnişoare, zăpăcit, se scărpină în cap şi murmură:

  — De… cam aşa-i…

  Între timp preotul îşi regăsise încrederea şi acuma zise, cu un surâs care pe doamna Herdelea o supăra:

  — Fireşte, nici Vasile nu-i uşă de bisencă… Nu, nu… Dar omul beat e neom şi-i mai ierţi fărădelegile…

  — Da Ion n-a fost beat aseară? Întrerupse Ghighi.

  — Nu te mai tot amesteca şi tu în vorbele oamenilor, o dojeni Herdelea care, deşi se duşmănea într-ascuns cu popa, nu voia să ajungă la ceartă ca să nu dea pildă rea sătenilor.

  — Mai cu seamă – urmă Belciug, fără a ţine seama de vorbele fetei.

  — Că dânsul avea şi oarecare temei să dea o lecţie bătăuşului…

  — Umblă mereu să sucească minţile Anuţei, că doar-doar m-o face să i-o dau, vorbi ţăranul pnnzând iar curaj.

  — Ş-adică de ce nu i-ai da-o? Zise dăscăliţa, aprinzându-se. De ce? Crezi c-ai face rău?

  — Nu i-aş da-o să ştiu de bine că… făcu Vasile cu un glas înăbuşit, cu ochii înflăcăraţi deodată de îndărătnicie.

  — Apoi vezi c-aşa sunteţi voi, proştii… Uite-aşa, nătângi şi căpcăuni! Adică pentru că tu ai câteva petice de pământ, nu-ţi mai încapi în piele de fudulie? În loc să iai un fecior care ştii că n-are să-ţi hărtăpănească ce-i dai, tu te gândeşti numai la avere. Parcă cu averea ai să te îngropi… Duceţi-vă, să nu vă mai aud nici de nume!

  Doamna Herdelea se necăjea totdeauna repede. Acuma însă simţea că, de va mai întinde vorba, vor ajunge la sfadă. Deci se sculă şi intră în casă.

  — Femeile judecă foarte uşor, zise Belciug, mâhnit de cu-vintele dăscăliţei, care i se părea că-l priveau pe dânsul. Viaţa e totuşi mult mai complicată. Fiecare îşi ştie necazurile lui şi le potriveşte cum crede mai bine…

  Pe uliţă venea încet Ion, cu o pală de fân proaspăt agăţată în coasă. Când îl zări, preotul îngălbeni. Se sili să se stăpânească, dar când flăcăul murmură respectuos „bună seara”, mânia îi porni limba:

  — Să-ţifie ruşine, Ioane, de cele ce faci! Ruşine să-ţi fie! Ion se opri uluit şi de-abia după un răstimp putu răspunde:

  — De ce, domnule părinte?

  — Fiindcă eşti un stricat şi-un bătăuş ş-un om de nimic! Asta eşti! Ar trebui să dai pilde celorlalţi feciori, că te ţii mai deştept ca toţi, dar umbli numai după blestemăţii… Mai mare ruşinea!

  Flăcăului îi pierî toată oboseala din oase. Sângele îi năvăli în obraz. Vru să răspundă cu o sudalmă, dar îşi muşcă buzele şi-şi urmă apoi calea zicând nepăsător doar atâta:

  — Bine, bine… Noapte bună!

  — Obraznic! Sâsâi Belciug mai îndârjit. Las c-am să-ţi dau eu o lecţie să n-o uiţi aşa curând!

  — Şi tu eşti prea aspru cu el, părinte, observă Herdelea împăciuitor.

  Blândeţea învăţătorului însă îl înfurie mai rău.

  — Sunteţi voi îngăduitori cu dânsul şi pentru mine! De-aceea şi-a luat nasul la purtare!

  Belciug plecă fierbând, fără a-şi mai lua rămas bun. Apărarea lui Ion de către familia Herdelea i se părea o jignire personală. De altfel, din ziua când a intrat învăţătorul în sat, a cam simţit el că umblă să-i sape şi să-i ştirbească autoritatea. A înghiţit multe răutăţi mărunte numai să nu zică lumea că doi surtucari români nu pot trăi într-un sat nedezbinaţi. Dar acuma s-a lămurit deplin. Acuma şi-au dat arama pe faţă. Ei totdeauna apără pe cei care-i osândeşte dânsul. „Dacă-i aşa, aşa să fie, îşi zise, păşind foarte grăbit, încât Vasile Baciu de-abia se ţinea alături de el. Eu însă n-am să-mi schimb părerile de dragul numănui!”

  Baciu îi pofti noapte bună. Nici nu-l auzi. Mânia îl rodea. Când ajunse acasă nu se mai gândea la Ion. Era furios pe Herdelea.

  După ce plecă Belciug, învăţătorul murmură printre dinţi:

  — Uite cum se burzuluieşte ponihosul, bată-l Dumnezeu! Dar pe urmă, gândindu-se mai bine, îi păru rău c-a ajuns la ciorovăială cu popa, care e un suflet acru, în stare să se răzbune când nici nu visezi. Până acuma se mai folosea cu câte ceva de la Belciug: ba trăsura pentru balurile din Armadia, la care trebuia să-şi ducă fetele, ba „împrumută-mi vreo doi zloţi, frate Ioane, până la leafă”, ba câte altele… Om cu om trăieşte. Cearta făţişă i-ar despărţi ca un zid… Se hotărî deci să caute să îndrepte lucrurile… Mai întâi trebuie să potolească pornirea dăscăliţei împotriva preotului. Apoi are să se facă a nici nu-şi aduce aminte de ce s-a întâmplat şi să continue a vorbi cu Belciug, când se vor întâlni. Astfel cel puţin aparenţele prieteniei fiind salvate, popa nu va putea face mmic pe faţă şi toate se vor întoarce în bine…

  Doamna Herdelea cu fetele, încălzind bucatele pentru cină şi aşternând masa, făceau pe Belciug cu ou şi cu oţet. Aci îl ocărau, aci râdeau de barba lui ţepoasă, bătută parcă în cuie, sau de redingota lui unsuroasă şi tocită pe care, după cum spunea el însuşi, n-a schimbat-o de şapte ani încheiaţi. În cele din urmă toate trei se sileau să-i găsească o poreclă caraghioasă potnvită.

  Învăţătorul le ascultă un răstimp clătinând din cap nemulţumit, apoi îşi luă inima-n dinţi şi zise:

  — Când se amestecă femeile în vorbele bărbaţilor, nici dracu nu te mai descurcă…

  Toate trei se repeziră pline de indignare. Se încinse o dezbatere straşnică în care nici Herdelea nu mai avu răgaz să