— Ce-i, ce-i? Întrebă dânsul aruncându-şi pălăria pe pat şi trântindu-se obosit pe un scaun lângă masa pusă. Am asudat ca un cal… Groaznică zăpuşeală!

  Ca întotdeauna, bucurându-se de un prestigiu deosebit în sânul famihei, fu poftit zgomotos să-şi spună părerea în chestia Belciug. Ascultă cu mare senozitate amândouă părţile şi, la sfârşit, dădu dreptate tuturor:

  — Bine-aţi făcut, că i-aţi mai tăiat puţin din nas. A început să se cam obrăznicească. În privinţa asta nu mai încape discuţie. Dar iarăşi nu trebuie să ajungem la cuţite. Nu-i frumos şi nu se cuvine. Nu uitaţi că aveţi nevoie de trăsura popii pentru balul din octombrie! Dacă rămânem certaţi, cum mai mergem la bal? Ori poate doriţi să mergem pe jos? Bine v-ar şedea, în toalete de bal, cu pantofi albi şi pe jos!

  Titu râse cu superioritate. Numai Ghighi nu se dădu învinsă:

  — Ce ne pasă? Luăm trăsura notarului şi gata!

  — Eşti tu sigură că notarul ne-o dă? Răpunse Titu, hotărâtor. Ş-apoi chiar dacă ne-ar da-o, nu uita că a notarului e stricată şi nici n-are arcuri. Ne-am face de minunea lumii trăgând în Armadia, la bal, într-o hodoroagă de căruţă ca a notarului!

  Judecata lui Titu mulţumi pe toţi şi în curând afacerea cu popa se stinse…

  După cină ieşiră iar în pridvor. Luna tocmai se ivea mândră şi rece de după un deal, întinzând o pânză albă de lumină peste sat. Stelele licăreau sfioase pe cerul vânăt-închis. Cântecele reîncepură, întâi fricoase, apoi tot mai răsunătoare.

  Ion al Glanetaşului veni în capul gol şi se înfipse în poartă, să audă mai bine cum horesc domnii.

  Într-o pauză, Laura, amintindu-şi de isprăvile flăcăului, murmură:

  — Spune, Ioane, adevărat, ţi-e dragă ţie Anuţa? Ion şovăi, zâmbi încurcat:

  — De, domnişoară, mi-e dragă… Adică de ce să nu-mi fie dragă?

  Laura vru să-i spuie că Ana e mai urâţică decât Florica, dar se răzgândi şi tăcu.

  — Bine zice el, adăugă Herdelea. Ana-i fată foarte bună…

  — Păcat numai că are tată ticălos, observă dăscăliţa.

  — Aşa-i, doamnă, mormăi flăcăul. Dar mie nu-mi pasă de tat-său… Cu tat-său am eu să mă însor?

  Pe uliţă trecu o caleaşcă elegantă, în goana cailor.

  — Cine-o fi? Şopti Ghighi visătoare.

  Tăceau acum toţi. În Gârla Popii, peste drum, orăcăiau broaştele. Câinele stătea lungit în mijlocul uliţei. Din sat porni un cântec vesel de fluier, atât de vesel încât lumina albă parcă tremura de plăcere… Deodată Ion oftă lung şi, îmbrăţişând cu o iubire pătimaşă pământurile adormite, îngână ca şi când ar fivorbit cu sufletul său:

  — Ce să fac? Trebuie s-o iau pe Ana! Trebuie!

  Capitolul III.

  IUBIREA.

  Belciug rămăsese văduv din primul an al preoţiei. Îşi iubise mult nevasta şi pierderea ei i-a înăcrit sufletul. Era bolnăvicios şi atât de jigărit că, văzându-l, te întrebai: cum de-şi mai poate ţinea viaţa? Când apoi a zăcut câteva luni la spitalul din Cluj, unde medicii i-au scos un rinichi, toată lumea i-a pus cruce. Şi totuşi, slab, galben, prăpădit cum era, hrănindu-se mai mult cu lapte şi ouă, trăia şi se înverşuna parcă şi-ar fi pus în gând să îgroape el tot satul. Văduvia şi străşnicia i-au dobândit faima de sfânt. Veneau la dânsul oameni şi din al cincilea judeţ, să le citească sau să-i spovedească. Ţăranii îl respectau mai ales pentru că, de când i-a murit preoteasa, nimeni nu l-a simţit umblând după femei. Alţi popi, chiar mai bătrâni ca dânsul, îşi luau ţiitoare tinere, care să le îndulcească văduvia. Belciug, pentru a-i găti de mâncare şi a-i deretica prin casă, avea pe baba Rodovica, atât de vestită ca evlavioasă încât ea frământa întotdeauna prescurile; încolo două slugi la vite şi în ogradă…

  Dar preotul mai era şi o fire încăpăţânată. Orice contrazicere îl întărâta şi chiar îl chinuia. Zile şi uneori săptămâni întregi îl rodea un cuvânt sau o privire neplăcută. Dacă doreai să-ţi facă vreun bine, trebuia să-i ceri să-ţi facă rău.

  Acuma Herdelenii şi Ion nu-l lăsau să se odihnească. Se înfuria în sine când pe învăţătoare, când pe feciorul Glanetaşului. Dacă familia Herdelea n-ar fi luat partea lui Ion, s-ar fi potolit singur. Bătăile între flăcăi fac doar parte din programul multor duminici şi sărbători. Aşa însă întâmplarea lua în ochii lui o înfăţişare provocatoare. Se simţea obligat să se apere. Îi părea rău că dascălul nu se arăta supărat după ciocnirea de deunăzi. Aceasta îl silea să-şi ascundă şi el mânia.

  Rămânea totuşi hotărât să pedepsească pe Ion, mângâindu-se că o parte se va răsfrânge, măcar indirect, asupra învăţătorului…

  Miercuri seara, când, ca de obicei, flăcăii s-au strâns în faţa cârciumii să mai stea de vorbă, s-a făcut pace între Ion şi George, încât şi-au dat mâna. Pentru un fleac de bătaie nu se poate să fie supăraţi nişte oameni de treabă. A doua zi Toma, îndemnat de George, s-a dus iar la Belciug să-l roage frumos să ierte pe al Glanetaşului.

  Aceasta a pus vârf la toate. Până acum mai şovăise, căci încă nu probozise nominal pe nimeni în biserică. Totdeauna vorbea, povăţuia, ameninţa sau dojenea de pe amvon numai în general. Intervenţia împăciuitoare a lui Toma însă l-a hotărât definitiv.

  Şi astfel duminica următoare, rezemat cu cotul de un sfeşnic împărătesc, cum avea dânsul obiceiul să predice, după ce povăţui pe oameni să mai dăruiască din când în când câte ceva pentru biserica cea nouă ale cărei lucrări vor începe în curând, vorbi de cei ce stârnesc vrajba între săteni, ispitiţi şi mânaţi de Necuratul. Apoi, oprindu-se puţin, dădu ca pildă de învrăjbire pe feciorul Glanetaşului. Toată lumea întoarse capul, ca la comandă, spre Ion care se făcu galben, puse ochii în pământ, tremurând de ruşine, simţind privirile celorlalţi cum îl sfredeleau, neîndrăznind nici măcar să se mişte pe loc. Popa urmă din ce în