ce mai aspru, numindu-l capul tuturor relelor din sat, pomeni despre bătaia de la Avrum şi de altele mai de demult şi, cu ochii ridicaţi spre tavanul bisencii de lemn, îl ameninţa cu mânia lui Dumnezeu aici şi dincolo de moarte.

  Dojana preotului îl şfichiuia ca un bici de foc. Numai ticăloşii sunt astfel loviţi în faţa lumii întregi. Dar el de ce e ticălos? Pentru că nu se lasă călcat în picioare, pentru că vrea să fie în rândul oamenilor? Îi ardeau obrajii şi tot sufletul de ruşine şi de necaz… Aşteptă un prilej, când isprăvi popa predica, ieşi afară, se duse glonţ acasă, se luă la harţă cu tatăl său, pentru cine ştie ce, şi pe urmă porni, fierbând, spre Jidoviţa, unde intră de-a dreptul în cârciuma Zimălei. Bău toată ziua. Cel puţin dacă popa l-a făcut netrebnic în biserică, să fie cu adevărat netrebnic. Se plânse de necinstea ce-a îndurat-o tuturor ţăranilor de prin împrejurimi care se adunau dumimca în Jidoviţa, singurul sat ovreiesc din toată ţara, aşezat la o încrucişare de drumuri, având o fabrică de spirt şi în fiecare casă câte o crâşmă. Mai spre seară, când rachiul îi amorţi de tot simţirea, se lăudă că n-are să se lase până nu va lua pe Ana de nevastă, numai ca să-i arate el popii că, dacă-i la adicătelea, nu-i pasă lui de nimeni în lume. În cele din urmă se luă la harţă cu un flăcău din Parva, care, fiind treaz, îl bătu măr.

  A doua zi, dezmeticindu-se din beţie şi din aiureala probozeniei, îi păru rău că şi-a cheltuit bănişorii prin Jidoviţa şi că s-a jeluit străinilor de ce i s-a întâmplat. Îşi zise că bine i-a făcut popa, pentru că într-adevăr e vinovat. Adică ce vrea dânsul? Să se însoare cu o fată care nu i-e dragă, oricât caută să se prefacă, numai pentru că are avere? Îşi aminti de Florica. Ce bunătate de fată. Şi frumoasă… Şi cât a iubit-o până ce nu i-a trăsnit prin minte gândul să ia pe Ana! Pe Florica i-ar da-o vădana lui Maxim Oprea cu amândouă mâimle, ar fi mulţumit, ar avea copii, s-ar trudi împreună şi poate c-ar agonisi mai mult decât luând-o pe cealaltă…

  Se puse pe muncă mai vârtos, ca şi când s-ar fi hotărât să se însoare cu fata Todosiei. Seara era frânt de oboseală şi totuşi se simţea mai zdravăn ca până acuma, mai pornit să înfrunte viaţa. Gândurile însă îl frământau mereu. Îşi zicea din ce în ce mai des că, robotind oricât, nu va ajunge niciodată să aibă şi el ceva. Vasăzică va trebui să fie veşnic slugă pe la alţii, să muncească spre a îmbogăţi pe alţii? Toată isteţimea lui nu plăteşte o ceapă degerată, dacă n-are şi el pământ, mult, mult… Mâine-poimâine îl vor copleşi poate copiii. Cu ce-i va hrăni şi mai cu seamă ce le va lăsa după moarte? Nici barem cât va avea el, căci el tot rămânea cu trei locşoare, bune, rele, cum sunt… Şi-l vor blestema copiii precum blestemă şi el, în clipele de deznădejde, pe tatăl său, pentru că a irosit pământul ce l-a avut, şi pe mamă-sa, pentru că nu i s-a împotrivit.

  Umbla pe uliţă cu ochii în jos şi parcă nu mai îndrăznea să se uite în faţa oamenilor. Îşi închipuia că ar întâmpina numai priviri compătimitoare, care l-ar necăji, sau batjocoritoare, care l-ar înfuna. Zenobia, trăgând cu urechea pe ici şi pe dincolo, ca toate femeile, auzea şi-i spunea că lumea vorbeşte c-ar fi mai bine să se astâmpere cu Ana, care nu-i de nasul lui. Vorbele acestea îl mâniau şi-l încăpăţânau întâi, apoi îl moleşeau. Uneori se gândea că numai de la George pornesc zvonurile rele. Într-o seară a alergat ca un nebun să-l bată. Dacă-l întâlnea poate că-l omora. I-a rămas însă în inimă un fel de sfială faţă de feciorul lui Toma Bulbuc. Îl ocolea ca să nu dea ochii cu dânsul. I se părea că George are o bucurie ascunsă în privire, pentru că din pricina lui a fost umilit. Cu cât vorbele lui erau mai bune şi mai blânde, cu atât îl aţâţau mai tare.

  Nu se mai ducea seara pe la Ana, cum obişnuia înainte de poznă. Când a aflat însă că în schimb George a început să dea târcoale fetei, l-a cuprins o mânie mare, a trântit şi a suduit toată ziua, s-a certat cumplit cu Glanetaşu şi era cât pe-aci să-l snopească pentru că l-a făcut fără noroc, iar pe urmă a băut singur, tăcut şi posomorât, o cupă de rachiu, la Avrum, pe prispă. Îi venea să turbeze gândindu-se că pământurile lui Vasile Baciu vor înmulţi averea lui George, iar el va rămâne tot calic, mai rău chiar decât o slugă…

  Se întâlnea cu Ana uneori, dar nu-i vorbea. Îi dădea bineţe ca oricine. Fata avea un surâs dureros pe buze… Poate că nici ea nu-l mai vrea! Poate că dragostea ei a fost numai o închipuire a lui? Mai ales că acum, de la o vreme încoace, Vasile Baciu prea îl îmbulzea cu prietenia, ceea ce putea însemna că nu-i mai pasă de dânsul…

  Apoi, într-o sâmbătă seara, a stat primprejurul cârciumii, cu flăcăii, până pe la miezul nopţii. Era foarte vesel; singur nu-şi dădea seama de ce. Cânta din frunză, iar ceilalţi chiuiau şi tropăiau. Dintre zecile de glasuri, Ion parcă auzea numai pe al lui George, aspru şi răguşit, ca de cocoş bătrân. În întunericul cenuşiu îl vedea ca ziua, burduhos, ţopăind greoi, printre ceilalţi… I se păru atât de caraghios, încât îl umfla râsul… Când s-au despărţit, l-a pândit unde se duce? George a trecut prin faţa casei lui Baciu, s-a uitat puţin, a fluierat scurt ca şi când ar fi întrebat ceva, apoi, neprimind răspuns, şi-a urmat calea în mers legănat şi leneş… Inima lui Ion zvâcni sălbatic de bucurie. Suspină uşurat şi se hotărî să intre la Ana, să-i mulţumească şi să-i ceară iertare. Totuşi