trecu pe dinaintea casei fără să se oprească. O luă pe uliţa din dos, grăbit, înfierbântat de bucurie, şi intră încetişor în ograda văduvei lui Maxim. Doi câini ciobăneşti, cât nişte viţei, hămăiră de două ori, îl recunoscură şi se gudurară la picioarele lui. Se apropie tiptil de fereastră, plecându-se ca să nu-l vadă cineva dinăuntru, şi bătu cu degetul în geam de trei ori, uşor, ca o arătare. Pe urmă se aşeză pe prispă şi aşteptă. Un câine veni lângă dânsul, îi linse mâinile noduroase, îşi culcă pe genunchii lui capul. Gândurile flăcăului erau atât de încâlcite că nici nu mai încerca să le limpezească. Numai bucuria îi tremura în immă, mereu vie şi stăpânitoare… Apoi, uşa tinzii se deschise fără zgomot. Florica ieşi, în cămaşă, liniştită, ca o nălucă blândă.

  — Tu eşti, Ionică? Şopti ea foarte domol, fără mirare în glas.

  — Eu, eu, mormăi Ion.

  Fata se ghemui pe prispă. Răcoarea nopţii îi cutremura carnea. Se lipi de flăcău, murmurând cald:

  — Presimţeam că ai să vii… Te-am aşteptat…

  Lui Ion vorbele acestea i se păreau prefăcute. Cum a ştiut ea că are să vie, când nici el însuşi n-a ştiut? Totuşi se pomeni cuprinzându-i mijlocul şi sărutându-i obrajii. Căldura trupului ei îl îmbăta. Simţea că începe să-i clocotească sângele, o strânse năvalnic în braţe şi-i zise deodată, cu glas răguşit, ca şi când o mână duşmană i s-ar fi încleştat în beregată:

  — Florico, ascultă, să ştii că te iau de nevastă măcar de-ar fi orice!

  Fata tresări de mulţumire. Lucirea ochilor ei străbătea întunencul nopţii şi se înfigea în sufletul lui.

  Îmbrăţişând-o, Ion îi simţea sânii cum se striveau pe pieptul lui. Îi găsi buzele şi i le crâmpoţi în sărutări…

  Probozirea lui Ion în biserică a dezlănţuit un potop de mânie în casa Herdelea împotnva preotului. Chiar învăţă-torul, cât era el de împăciuitor, nu s-a sfiit să declare în mai multe rânduri, în familie:

  — Popă-i ăsta? Ăsta-i porc, nu popă! Şi încă porc de câine!

  — Pămătuful! A strigat dăscăliţa văzând pe fereastră cum trecea Belciug pe uliţă, posac, cu nişte fire de paie în barba încâlcită, plin de praf, murdar, asudat şi dezmăţat ca un vi-zitiu nesimţitor.

  Fetele au găsit porecla aceasta atât de minunată că, de-atunci încolo, de câte ori vorbeau de dânsul, numai „pămă-tuful” îi ziceau, prăpădindu-se fireşte de râs.

  Totuşi Herdelea se ferea să nu ajungă indignarea lor până la urechile preotului. Râvna lui era să fie bine cu toată lu-mea, să nu jignească pe nimeni şi astfel să se strecoare mai lesne prin viaţa aceasta plină de dureri. Soarta îi hărăzise atâtea necazuri că avea nevoie de bunăvoinţa tuturor…

  Se afla acum de vreo cincisprezece ani în Pripas, la şcoa-la statului. A ajuns aici printr-o favoare deosebită a inspec-torului Cernatony, care îl iubea ca un frate. În Feldioara, unde fusese mai înainte învăţător comunal, avusese o stupărie vestită în tot judeţul. Inspectorul, şi mai ales nevasta şi copiii lui erau mari iubitori de miere curată. Herdelea, simţind slăbiciunea aceasta a lui Cernatony, de câte ori se ducea prin Bistriţa, niciodată nu uita să se înfiinţeze la doamna inspectoare cu o lădiţă de faguri ca zăpada. Drept mulţumire, Cernatony, când s-a ivit locul din Pripas, l-a întrebat prieteneşte: „Vrei să fu învăţător de stat?” Herdelea nu mai avusese parte de o cinste atât de mare. Inspectorul, în faţa căruia tremura toată dăscălimea, îi oferea o înainta-re! Cu toate acestea nu se putea hotărî să-i dea îndată un răspuns lămurit. Chestiunea era prea senoasă. La şcoala statuluise cerea limba ungurească pe care el o rupea greu de tot. Nu-i vorbă, s-a mai îndreptat dânsul, făcând „supli-ci” şi „lăcrămaţii” ţăranilor din Feldioara – pricina unor buclucuri de tristă amintire cu notarul – dar îşi dădea sea-ma că ungureasca lui nu ajungea. Apoi a trece la stat însemna într-un fel o dezertare la vrăjmaş. Românul care trebuie să înveţe pe copiii români să vorbească numai ungureşte, nu mai e român, ci renegat sadea… În cumpăna cealaltă însă apăsau socoteli tot aşa de însemnate. La co-mună leafa lui era pe sfert din cât îi oferea statul. Adevărat că el mai câştiga binişor din jalbele oamenilor, fiindcă lucra mai ieftin, mai repede şi chiar mai bine ca notarul, dar veniturile acestea atârnau de un fir de păr; o intervenţie energică din partea notarului putea să i le taie scurt şi pen-tru totdeauna. Pe urmă, la comună, n-avea nici drepturi la pensie şi nici înaintări în leafă, cum ar avea la stat, unde inspectorul îi mai făgăduia să-i socotească şi anii ce-i ser-vise până atunci, adică vreo şaptesprezece… S-a frământat şi s-a gândit mult Herdelea, s-a sfătuit şi s-a certat cu dăs-căliţa, care-l zorea să se grăbească, să nu scape prilejul de a se mai scutura puţin de sărăcie. Când şovăirea îl rodea mai aprig, s-a pomenit cu o scrisoare de la inspectorul Cer-natony. O păstrează şi azi, ca un document de nepreţuită valoare. Scrisoarea aceasta l-a decis. Iată ce-i scria inspec-torul: „Iubite Herdelea, doresc să am răspunsul precis, în trei zile. Ţin mult să te numesc pe dumneata la Pripas. Sa-lutări cordiale.

  — Cernatonyi.

  În Pripas, la început, a dus-o parcă mai greu ca în Fel-dioara. Când s-a înfiinţat aici şcoala statului, comuna s-a însărcinat să dea un local potnvit şi o grădină pentru pomi-cultură. Cu vremea statul promitea să clădească o şcoală nouă, în care să aibă un apartament cumsecade învăţătorul. Deocamdată însă Herdelea a fost nevoit să cheltuiască din buzunarul lui spre a se repara o casă ţărănească în care să se poată adăposti mai omeneşte. După un an, ţăra-nul, şiret, văzându-şi bordeiul schimbat într-o căsuţă arătoasă, a desfăcut contractul de închiriere şi s-a mutat el într-însa. Învăţătorul a trebuit să risipească alţi bani, cu altă casă, unde a păţit la fel… Atunci, fiindcă statul nici nu se mai gândea la şcoala cea nouă, Herdelea a luat o hotărâre mare. Pentru grădină de pomicultură comuna