oferise un loc de-al bisencii, în marginea satului. Cu învoirea lui Bel-ciug, învăţătorul s-a apucat de şi-a zidit o casă proprie pe locul bisencii. Pe atunci erau prieteni foarte buni. Preotul l-a asigurat că grădina va rămâne proprietatea lui Herdelea ca o donaţie din partea comunei şi a bisericii pentru râvna lui întru lumânarea copiilor din Pripas. Nici prin gând nu i-a trecut învăţătorului să-i ceară vreun înscris. Vorba unui prieten e mai sfântă ca orice hârţoagă. Mai târziu i-a cerut, dar preotul a început să se codească.

  — Este vreme, frate Zaharie, îi zicea cu un zâmbet ciudat, în care Herdelea citea o ameninţare ascunsă.

  Cu cât se răceau legăturile între dânşii, cu atât învăţătorul simţea mai mult ameninţarea. Şi, parcă înadins, împotriva sforţărilor lui de-a ocoli o primejdie, neînţelegerile lor spo-reau zi cu zi. Îşi mai vorbeau, căci Herdelea îi înghiţea toate toanele, dar sufletele lor se depărtau mereu.

  Învăţătorul se gândea cu groază, mai ales din pricina casei, la clipa când ruptura va veni totuşi odată. Era sigur că atunci Belciug va face tot ce-i va sta în putinţă să-l scoată din casa lui, clădită din munca lui, singura avere agonisită în atâţia ani de zbuciumări. Şi aceasta tocmai acum când fe-tele au ajuns ca azi-mâine să le ajute Dumnezeu să se mări-te şi când toată zestrea şi nădejdea lor era căsuţa aceasta. Căci, fără nimica, oricât ar fi ele sărăcuţele de frumoase şi de isteţe, anevoie se va găsi cineva să le ia „în vremurile acestea materialiste” – cum zicea Laura cu multă dreptate.

  Primejdia o simţea bine toată familia şi tocmai din prici-na aceasta ura împotriva preotului creştea fără voia lor, din ce în ce mai puternică, aţâţată parcă de mâna soartei. Cu cât îi revoltau mai mult isprăvile lui Belciug, cu atât îşi adu-ceau mai des aminte de atârnarea lor de dânsul şi cu atât aceasta îi înfuria mai avan pe toţi. Atunci apoi dăscăliţa cu fetele tăbărau asupra învăţătorului cu imputări şi cu jelanii amare. Îndeosebi doamna Herdelea era mare meşteră în a zugrăvi nenorocirile ce s-ar abate asupra familiei dacă „pă-mătuful” i-ar pofti afară din casa ridicată cu bănişorii rupţi de la gura copiilor, sau dacă într-o bună zi Herdelea ar în-chide ochii şi i-ar lăsa pe drumuri, mai ales că toate nopţile tuşeşte ca un buhai şi a început să slăbească de s-a făcut ca un ogar… Şi, cum prevestirile ei negre găseau răsunet în inimile fetelor, se înecau veşnic în lacrimi multe care pe învăţător îl înduioşau, iar pe Titu îl enervau, fiindcă el mai totdeauna atunci avea inspiraţii poetice şi se văita că nu poate „lucra” de atâta gălăgie fără rost…

  Tocmai în vremea aceasta, când frământările se înăs-preau, a picat un peţitor în casa Herdelea. Era aşteptat şi totuşi a stârnit o ceartă care mai-mai să se încheie cu scandal.

  Vara trecută, prin iulie, la băile din Sângeorz, cu prilejul unui bal săptămânal, unde se dusese întovărăşită de Titu, Laura a cunoscut un student în teologie, pe George Pintea. Tânărul mai avea un an până să iasă preot şi a îndrăgit pe Laura foarte mult. Prin şaptezeci şi nouă de scrisori şi cărţi poştale ce i le-a trimis pe urmă, şi-a dezvăluit încetul cu încetul pasiunea pe care i-a aprins-o frumuseţea, blânde-ţea, cultura aleasă şi celelalte calităţi, descoperite de dânsul dintr-o singură ochire, dar aşa de numeroase că i-a trebuit mai bine de un an de zile şi atâta hârtie până să le înşire pe toate. După întâile scrisori, Laura a stat la îndoială: să-i răspundă ori să nu-i răspundă? Inima ei se întâmpla să fie tocmai liberă. Un elev de la liceul din Armadia, care-i făcu-se curte vreo doi ani şi începuse s-o intereseze, a plecat îndată ce şi-a luat bacalaureatul, fără să-i mai scrie un rând, silind-o să-l smulgă din suflet, deşi cu durere. Îndoie-lile i le-a risipit Titu cu o povaţă înţeleaptă: poate să-i scrie, dar cu multă băgare de seamă. Astfel a trimis Laura teolo-gului George Pintea douăzeci de scrisori şi douăzeci şi trei de cărţi poştale ilustrate, în care s-a dedat la puţin senti-mentalism cochet, fără însă a-i făgădui, nici măcar prin o aluzie, iubirea ei. Căci Laura, deşi abia de nouăsprezece ani, avea despre amor idei prea serioase şi nu putea admite că, după o cunoştinţă de câteva ceasuri, ea să iubească aievea pe cineva, oricine ar fi, „Iubirea e un lucru gingaş – zicea ea melancolic – şi se sfarmă dacă o atingi cu îndemnuri grăbite.” De Pintea îşi aducea aminte mai ales că e cu vreo două degete mai scund ca dânsa, care avea oroare de bărbaţii mici. Apoi, în vreme ce teologul o bombarda cu scrisori, a făcut cunoştinţa unui tânăr înalt, sfios, delicat şi frumos, student în medicină, Aurel Ungureanu. S-au văzut întâia oară la balul studenţilor, în Armadia; în vacanţa Crăciunului a venit în Pripas de patru ori, în vacanţa Paştilor de zece ori, iar acuma, în vacanţa mare, aproape în fiecare zi. Din întâlnirile dese apoi s-a înfiripat o iubire cu atât mai preţioasă pentru Laura, cu cât Aurel se mulţumise numai să-i strângă mâna ceva mai puternic şi să-i apese pe degetul mijlociu ceea ce, în limbajul îndrăgostiţilor, voia să zică „te iubesc din fundul inimii”.

  Îndată ce iubirea pentru Aurel Ungureanu s-a limpezit în sufletul Laurei, scrisorile stăruitoare ale lui Pintea au început s-o plictisească. I se părea că îi pătează dragostea pe care dorea s-o păstreze neprihănită numai medicinistului. Spre a-i da o dovadă deosebită de sinceritate, i-a mărturisit la Paşti că Pintea îi bate capul cu răvaşele de iubire. Aurel cunoştea bine pe Pintea de prin liceu, s-a zăpăcit şi a zis tulburat:

  — Pintea, mă rog, e un băiat tare cumsecade… tare… tare… Laura a înţeles cât trebuie să-l doară descoperirea aceasta şi nici nu i-a mai pomenit de dânsul, iar când Aurel o întreba, răspundea cu o indiferenţă zdrobitoare, din care să poată citi că inima ei este numai a lui în