Bătrânii însă nu cinsteau deloc sentimentele Laurei. Văzând scrisorile din ce în ce mai aprinse ale teologului, întâi se gândiră şi apoi spuseră pe faţă că omul care scrie cum scrie Pintea trebuie să fie foarte bun. Li-era drag, fără să-l fi văzut vreodată, şi simpatia lor pentru el creştea cu cât se înflăcăra pasiunea lui în scrisorile către Laura.

  — Bine ar fi de-ar fi ceva serios, ofta din ce în ce mai des dăscăliţa.

  — Ei, Doamne, unde-i norocul s-o ia un fecior aşa de seamă! Adăuga învăţătorul cu un plescăit de limbă, semn de mare mulţumire.

  Pe Laura o revoltau gândurile bătrânilor, mai ales că veneau totdeauna după tânguiri îndelungate despre sărăcie, despre nesiguranţa cu casa, despre greutăţile vieţii, fără număr, despre vremile materialiste… Când ajungeau la „vremile materialiste”, fata se supăra mai rău, simţindu-se lovită cu propriile ei arme. Plângea, blestema, se închidea în salon şi, mângâindu-se că suferă pentru Aurel, îl îndrăgea şi mai mult. Ghighi, care adora pe soră-sa, rămânea să ţină piept părinţilor, sleia toate argumentele împotriva teologului, până ce sfârşea şi ea în lacrimi. Atunci Laura o chema să mai bocească puţin împreună, să-şi bată joc de scrisorile lui Pintea şi apoi să se răcorească vorbind despre Aurel…

  Scrisoarea a optzecea a lui Pintea însă, sosită la câteva zile după ce Belciug dojenise pe Ion în bisencă, era adresată bătrânilor şi cerea pentru totdeauna mâna drăgălaşei lor Laura, cu adaosul că, în cazul unui răspuns favorabil, îşi va lua voie să vină în persoană spre a auzi cuvântul fericirii din gura ei şi a lor. Senzaţia cea mare se afla totuşi în post-scriptum, unde spunea: „Cred de prisos să vă amintesc că chestiunile materiale îmi sunt cu totul străine şi indiferente. Prea Sfinţia sa episcopul mi-a şi desemnat o parohie bună în Sătmar, aşa încât vom fi la adăpost de grijile vieţii de toate zilele.” Aceasta însemna, nici mai mult, nici mai puţin, că Pintea doreşte să ia pe Laura fără zestre.

  — În sfârşit, te-a bătut norocul! Strigă Herdelea fericit. Vestea asta merită o băutură. Ce zici, nevestică?

  — Să dea Dumnezeu să fie într-un ceas bun! Lacrimă dăscăliţa, mestecând mişcată în tocana ce se perpelea pe foc.

  Învăţătorul scormoni îndată o sticlă, o clăti cu apă şi plecă mândru la Avrum după rachiu, dar şi pentru a-i împărtăşi bucuria cea mare.

  Pe Laura scrisoarea a uimit-o atât de cumplit că, până ce a ieşit Herdelea, n-a putut scoate nici o vorbă. Când însă s-a dezmeticit, i s-a părut că vede deodată pe Aurel privind-o trist şi cu imputare. Ochii i s-au umplut de lacrimi şi a strigat îndurerată:

  — Nu mă mărit! Nici să nu vă gândiţi că am să-mi leg viaţa de un…

  Ghighi, care aştepta doar să deschidă Laura focul, a sărit numaidecât să lămurească dăscăliţei că măritişul acesta ar fi o nenorocire nemaipomenită, pentru că Laura urăşte pe Pintea, pentru că Pintea e mai mic decât Laura…

  Doamna Herdelea se uită la ele mirată. Dar când a înţeles, a izbucnit ca o leoaică:

  — Apoi credeţi voi că are să vă lase cineva să daţi cu piciorul norocului? Că vouă vă arde de nebunii şi de blestemaţii, în loc să vă mai gândiţi şi la greutăţile cu care ne zbatem… Mâine-poimâine e şi nebuna cealaltă de măritat… D-apoi zestre de unde credeţi să luaţi?

  — Ei, parcă toată lumea-i ca Pintea, să se uite numai la zestre! Zise repede Ghighi.

  — Mă mir că nu vi-i ruşine să minţiţi cu atâta sfruntare… Apoi da, carul vostru e într-o roată, puteţi umbla după cai verzi pe pereţi… Vă închipuiţi că oamenii de treabă se uită la sindrofiile şi la luxurile voastre… Alta ar fi sărit cu amândouă mâinile, ticăloaso, şi ar mulţumi lui Dumnezeu că i-a trimis acasă norocul! Tu umbli după mofturi şi dracu… Obraznico şi neruşinato!

  — Poţi să mă ocărăşti cât vrei, dar nu mă mărit! Repetă Laura cu o linişte tristă de martiră, care pe maică-sa o înfuria şi mai rău.

  În odaia de alături Titu, smulgându-şi mereu părul pentru a stoarce din creion o rimă, răcni deodată desperat:

  — Aveţi să mă-nnebuniţi cu atâtea ţipete! Am ajuns să nu mai pot lucra nici ziua, nici noaptea… Îmi zdrobiţi viitorul cu gălăgia!

  Când se întoarse Herdelea de la Avrum, care-l felicitase şi se însărcinase să vestească tuturor că domnişoara Laura se mărită, auzi din uliţă cearta.

  — Uite ce fată ne-a dat Dumnezeu! Uite şi bucură-te şi mănânc-o friptă! Îl întâmpină dăscăliţa. Dumneaei nu vrea să se mărite cu un biet popă, auzi? Domnişoarei îi trebuie doftori, baroni, poate chiar un împărat!

  Laura nu spusese că nu-i trebuie popă, dar doamna Herdelea îi ghicise gândul. În sufletul ei fata îşi zisese de multe ori că între un doctor şi un popă e o deosebire ca între cer şi pământ, cerul fiind doctorul, iar popa fiind pământul. Părerea aceasta a avut-o înainte de a cunoaşte pe Aurel, iar acuma devenise convingere.

  Cearta se înăspri aşa de rău, că Titu fu nevoit să renunţe la munca poetică şi să asculte discuţia din ce în ce mai aprinsă. Bătrânii dovedeau fetelor că Aurel Ungureanu e o puşlama care-şi pierde vremea făcând curte Laurei, fără să-i treacă măcar prin minte s-o ia de nevastă; şi chiar de ar fi om de treabă şi ar avea gânduri serioase, tot nu le-ar putea înfăptui decât peste vreo cinci ani, când va termina studiile, dacă le va termina, şi încă şi atunci va pretinde ceva zestre, iar de nu-i vor putea da nimic, îi va întoarce spatele repede-repede. Pintea însă e om chibzuit, cu cariera deschisă, fără pretenţii, sincer şi cinstit, dispus s-o ia chiar fără cămaşă, fiindcă o iubeşte aievea. Dacă Laura se va codi şi va scăpa ocazia norocoasă, va îmbătrâni fată mare ca şi dommşoarele Bocu din Armadia, care au împlinit cincizeci de ani