şi tot mai aşteaptă vreun nebun să le peţească, deşi ele au la spate miişoare multe. De altfel Laura are vârsta cea mai frumoasă. Fata, după ce trece de douăzeci de ani, începe a se veşteji şi a se urâţi. Învăţătura şi frumuseţea nu-ţi folosesc nimic, dacă n-ai minte să prinzi norocul când îţi pică… Laura, spnjinită viguros de Ghighi, desena în culorile cele mai negre pe Pintea, blestema minutul în care l-a cunoscut, plângea şi iar declara c-ar trebui să fie smintită să-şi îngroape tinereţile alături de o stârpitură de om pe care-l urăşte tocmai fiindcă a avut obrăznicia s-o ceară în căsătorie. Se închina şi se jura că mai bine moartea decât Pintea. De măritat mai are destulă vreme, căci azi fetele nu se mai mărită ca altădată, înainte de a fi deschis bine ochii în lume. Ea însă nu vrea să se mărite niciodată, are oroare de bărbaţi şi nici pentru Aurel nu simte, la urma urmelor, decât o simpatie nevinovată şi nici prin gând nu-i trece să fie vreodată soţia lui…

  Titu, deşi rugat în mai multe rânduri să-şi spună părerea, tăcea ca un filosof. Pe la miezul nopţii însă, văzând că dezbaterea nu s-ar mai isprăvi niciodată, interveni cu o amânare:

  — Destul acuma! Haidem la culcare! V-aţi certat destul, mai lăsaţi şi pe mâine!

  Totuşi sfada, ca o lumină ce moare, mai pâlpâi, când mai moale, când mai puternică, până când Herdelea, înfuriat deodată peste măsură, ridică pumnul la Ghighi, răcnind:

  — Marş, neruşinatelor! Marş, netrebnicelor…

  Titu opri căderea pumnului, luă blând pe fete de spate şi le petrecu în salon, unde era patul lor, mângâindu-le că dreptatea este de partea lor şi că bătrânii nu pricep năzuinţele idealiste. Pe urmă se întoarse şi spuse grav părinţilor:

  — Aveţi dreptate, ce mai calea-valea, şi v-aţi gândit foarte bine… Ei, dar ce vreţi? Sunt tinere şi fără minte… Parcă ştiu ele ce vorbesc? Parcă ştiu ele ce-s greutăţile vieţii?

  Vremea se posomorâse. Toamna bătea la uşă, stăruitor. Hotarul se pleşuvea mereu. Ici-colo, se mai înălţau clăiţe de fân sau stoguri de paie, pe care însă ţăranii se grăbeau să le care acasă. Plugurile spintecau, din ce în ce mai dese, ogoarele istovite. Petele arate, negre şi lucioase, păreau nişte rănidesehise pe un trup îmbătrânit.

  Cu cât trecea vremea, cu atât neliniştea sporea în sufletul lui Ion. Muncea ca şi când şi-ar fi pus în gând să se îmbogăţească într-o clipă, să scape de orice grijă şi mai ales de orice râvnă. Se înfuria însă că rodul muncii lui de-abia se vedea. După o roboteală de o vară întreagă pe la alţii, rămânând chiar în urmă cu pământurile lui, s-a ales cu vreo sută de zloţi. Urmând aşa nu va face nici un pas înainte.

  Zvârcolirile acestea îi aduceau totdeauna aminte pe Ana şi pe Vasile Baciu, şi-l întărâtau. Se simţea înfrânt şi neputincios, iar simţământul acesta îi aprindea sângele şi-i umplea creierii de planuri şi hotărâri care de care mai năzdrăvane. Totuşi nu mai îndrăznea să se apropie de casa lui Vasile Baciu şi nici să schimbe vreo vorbă cu Ana. În schimb se ducea mai în fiecare seară pe la Florica. Ochii ei albaştri îi mulcomeau zbuciumarea. Râdea însă când îşi amintea de făgăduinţa lui că o va lua de nevastă. Cum s-o ia dacă toată zestrea ei e un purcel jigărit şi câteva bulendre vechi? Dragostea nu ajunge în viaţă… Dragostea e numai adaosul. Altceva trebuie să fie temelia. Şi îndată ce zicea aşa, se pomenea cu gândurile după Ana…

  În curând Zenobia află că Florica, împreună cu maică-sa, au umplut satul că Ion a cerut-o de nevastă. Dacă ar fi lovit-o cineva cu parul în cap, tot parcă nu s-ar fi supărat atât de rău. Veni acasă galbenă şi se răsti la Ion din poartă:

  — Tot la sărăcie tragi, dragul mamii, tot? Altă mireasă, afară de Florica vădanei lui Maxim, n-ai găsit câtu-i satul de mare? Da ce mă mai mir, dragul mamii, ce mă mai mir?!

  Flăcăul înţelese îndată şi se înfurie, dar nu de cele ce răspândea Florica, ci de mânia Zenobiei:

  — Nu-s eu destul de cătrănit, mă mai amărăşti şi dumneata? Zenobia însă nu-l slăbi până ce peste câteva clipe Ion, scos din fire, se repezi la ea s-o lovească. Glanetaşu sări în ajutorul femeii, ostoindu-l:

  — Ionică, taci mulcom, las-o!

  Ion se opri, dar apoi, în vreme ce Zenobia ieşi în uliţă să se vaite şi să afurisească, începu să se sfădească cu tatăl său:

  — De ce mi-ai mâncat şi mi-ai băut pământurile, hodorogule? Glanetaşu, cu nişte ochi foarte trişti, răspunse jalnic:

  — Acu ce să-ţi mai fac, omule, şi ce să-ţi dau, dacă n-am? Sufletul din oase să ţi-l dau? Iacă, ţi-l dau!

  Auzindu-I, Ion răcnişimaiproclet:

  — Mai bine să nu mă fi făcut, decât să fiu batjocura oa-menilor!

  În ziua aceea, spre seară, flăcăul întâlni pe Ana, pe drumul cel vechi dinspre Jidoviţa. Primprejur nici ţipenie de om. El a oprit-o şi a luat-o de mână, iar ea a început îndată să plângă cu hohote şi să-i impute că a părăsit-o. Ion vru s-o liniştească, dar nu-i putu spune decât:

  — Lasă, Anuţă, fii liniştită, că noi tot împreună… Împreună… Împreună…

  Mai stătură un minut, tăcuţi, şi se despărţiră. Pe când însă fata se depărta cu aceeaşi deznădejde în suflet, Ion simţea o înviorare mare. Lacrimile Anei i-au încolţit în inimă o încredere nouă. Îşi urmă calea mai sprinten şi atât de mulţumit că-i venea mereu să râdă şi-şi zicea:

  — De-acuma nu-mi pasă de nimic!

  Încă nu ştia ce va face, dar încrederea îi creştea întruna, schimbându-i parcă toată fiinţa.

  Din clipa aceea se simţi alt om, mai puternic, mai îndrăzneţ, gata să înfrunte toată lumea. Era vesel, glumea tam-nisam, râdea, încât Zenobia, speriată că l-a fermecat cineva, era cât pe-aici să-i descânte de întors.

  De-a