doua seară se pregăti să meargă la Ana. Auzi însă că după atâtea săptămâni de când dânsul nici nu se mai uită la fată, George a început să se apropie iar de Vasile Baciu. Ion se hotărî să mai aştepte. Încrederea în sine îi dădea puterea să pândească liniştit. În câteva seri văzu într-adevăr pe George intrând în casă. Dar lampa rămânea aprinsă, ceea ce însemna că mai mult cu Baciu sta de vorbă decât cu fata… Aceasta îi sporea nădejdea. Nu mai era grăbit deloc… Cât va aştepta el, va aştepta şiAna…

  Trecea deseori, parcă înadins, pe lângă pământurile lui Vasile Baciu. Le cântărea din ochi, se uita dacă sunt bine lucrate şi se supăra când vedea că nu sunt toate cum trebuie. Se simţea stăpânul lor şi-şi făcea planurile cum va ara fâneaţa cutare, iar cutare porumbişte cum va semăna-o cu trifoi…

  Într-o dimineaţă mohorâtă ieşi cu plugul să-şi ogorească şi el o porumbişte pe care la primăvară socotea s-o semene cu grâu. Vremea de ogorât era cam târzie. Dar el, având o singură vacă, trebuia totdeauna să aştepte până isprăvesc alţii, ca să mai poată împrumuta o vită să-şi muncească pământul.

  Porumbiştea era îngustă, tot o rămăşiţă dintr-o tablă mai mărişoară, din care Glanetaşu vânduse odinioară jumătate lui Dumitru Moarcăş, de unde apoi a încăput în seama lui Simion Lungu. De altfel şi acuma cele două delniţe erau despărţite numai printr-o brazdă mai adâncă şi mai lată.

  Ion opri vitele cu plugul, pregătindu-se de muncă. Ochii lui însă rătăceau mereu pe partea lui Simion Lungu, care odinioară a fost a lor. De jur împrejur câmpul era pustiu.

  — Măcar o brazdă să-mi iau înapoi din pământul meu! Se gândi deodată flăcăul, cu obrajii aprinşi de o poftă nestăpânită.

  Apoi repede înfipse plugul dincolo de hat, în peticul vecinului, şi pornisă curme o nouă despărţitura. Lutul gălbui scârţâia, se răsturna lucios, în bulgări aspri. Ion strângea dârz coarnele plugului, apăsa fierul adânc în trupul pământului şi, cu pălăria pe ceafă şi cu fruntea umedă de sudoare şi de înfrigurare, îndemna blând şi stăruitor vacile care trăgeau din răsputeri, încovoindu-şi spinarea.

  După ce croi un hat nou şi sfârşi de arat câteva brazde din delniţa lui Simion, astupând hotarul cel vechi, flăcăul respiră adânc şi uşurat. De acuma nu mai trebuia să se teamă. Inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit averea. Trei-patru brazde nu e mult, nici nu se bagă de seamă.

  Pe la prânzişor dădu drumul vitelor să mai pască ce-or găsi pe ogoarele dimprejur, iar el se aşeză să îmbuce din merindea ce şi-o adusese, în tihnă, mulţumit şi cu gândul numai la brazdele noi… Când să isprăvească mâncarea, văzu pe Simion Lungu venind şi dânsul ca să-şi ogorească locul. Ion tresări.

  — Are să bage de seamă, îşi zise cu un zâmbet neliniştit. Într-adevăr, Simion văzu că delniţa i s-a îngustat şi îndată începu să înjure, deocamdată însă fără a se uita încoace, ca şi când n-ar fi luat în seamă pe Ion. Flăcăul de asemenea se făcu că nu-l aude şi strângea cu mare grijă firimitunle de pâine în pânzătură, scuturându-le şi pnvindu-le îndelung parcă cine ştie ce adâncit ar fi în gânduri. Numai când simţi că Simion vine spre dânsul cu biciul în mână, răcnind şi suduindu-l de-a dreptul, numai atunci înfăşură repede rămăşiţele de mâncare, le vârî în traistă şi se sculă în picioare.

  Harţa se încinse iute. Ion se jura pe toţi sfinţii că a brăz-dat hatul numai pentru că nu se mai cunoaşte bine, dar că l-a tras în acelaşi loc. Simion, ocărându-l, îl duse între delniţe, îi arătă că a intrat înadins cu plugul în pământul lui, îl sili să măsoare cu pasul, împreună, lăţimea locurilor şi, din două în două vorbe, îi striga:

  — Jumătate delniţa mi-ai furat-o, tâlharule!

  Ion, văzând că nu-l răzbeşte cu vorba, începu să înjure şi apoi, ca să rămână deasupra, se năpusti la Simion cu pumnii.

  Se bătură ca orbeţii vreo jumătate de ceas, sfâşiindu-şi cămăşile şi zgâriindu-şi obrajii. Fiindcă nu era nimeni să-i despartă, numai osteneala îi mulcomi. Pe urmă se apucară amândoi de lucru, înjurându-se întruna, toată ziua. Simion Lungu se jură pe copiii lui că-l va trage în judecată şi nu se va lăsa până ce nu-l va vedea în temniţă, chiar de-ar şti că-şi cheltuieşte şi opincile, ca să-l înveţe să mai intre altă dată în locurile oamenilor de treabă. Ion însă scuipă cu dis-preţ, strigând că lui nici de Dumnezeu din cer nu-i pasă…

  În fiecare seară famiha Herdelea dezbătea acuma în toate amănuntele scrisoarea a optzecea. Învăţătorul voia să răspundă lui Pintea numaidecât, fata însă stăruia s-o lase în pace măcar până luni, căci duminică îi vin prietenele din Armadia şi nu vrea să fie supărată. Dar până luni mai sunt atâtea zile – nu se poate întârzia răspunsul într-o chestie aşa de mare. Ş-apoi ce au a face prietenele ei cu răspunsul lui Pintea? Dimpotrivă, ar trebui să fie mândră că are un peţitor de seamă şi în curând se va mărita… Aceasta exaspera pe Laura atât de rău, încât ameninţa că, dacă vor sufla o singură vorbă fetelor despre obrăznicia lui Pintea, ea imediat se va arunca într-o fântână… Ameninţarea ei însă revolta peste fire pe doamna Herdelea, care o ocăra pe urmă două ceasuri, fără întrerupere, doamna Herdelea fiind neîntrecută în născocirea şi înlănţuirea celor mai variate dojeniri materne…

  Totuşi Laura rămase biruitoare. După atâtea lupte frământate în lacrimi, duminica mult aşteptată sosi, duminica de care îşi atârnase soarta…

  Fetele făcuseră pregătiri uriaşe. Toată sâmbăta au muncit: trei feluri de prăjituri, apoi cozonaci, apoi au fiert laptele ca să fie mai gros până mâine şi să aibă spumă mai multă, apoi au scuturat casa şi au schimbat aranjamentul mobilei în salonul-dormitor… Seara Laura a călcat rochia ei şi pe a Ghighiţei, vărsând în acelaşi timp lacrimi îmbelşugate, căci bătrânii nici măcar acuma n-au lăsat-o în pace cu