Duminica dimineaţa însă au avut o bucurie. Ploaia, care le speriase toată săptămâna, încetase peste noapte. Un vânt aspru zbicise frumos şoseaua, iar spre amiazi soarele tomnatic scoase capul dintre nouri împrăştiind căldură şi voioşie.

  Până după-prânz Laura şi Ghighi fierbeau de emoţie. Mereu aşezau câte ceva, ba în salon, ba în celelalte două odăi, şi Laura întreba din când în când, îngrijorată, pe Ghighi:

  — Ce crezi tu, micuţo dragă, o să vie?

  — Am o presimţire sigură că vine, răspundea Ghighi foarte serioasă.

  Laura o sărută cu mulţumire, căci era vorba de Aurel.

  Sindrofiile se ţineau în fiecare duminica, pe rând, la câte una din fetele „inteligenţiei satelor dimprejur, bune prietene, care alcătuiau un cerc deosebit şi pentru care întâlnirile acestea, împreună cu balul din octombrie şi serata dansantă din februarie, organizate de profesorii şi elevii liceului din Armadia, erau distracţiile cele mai înalte. De obicei nu erau poftiţi cavaleri. Totuşi gazda avea îngăduinţa tacită de a chema pe tânărul care-i făcea curte mai stăruitor, pricinuind astfel o surpriză plăcută tuturor. Laura spuse lui Aurel încă de duminica trecută că sindrofia viitoare va fi la ea şi că-l aşteaptă, iar el îi făgăduise că va veni negreşit; deoarece însă de atunci nu l-a mai văzut din pricina ploilor, era îngrijorată c-o fi uitat şi nu va veni, ceea ce ar putea stârni printre fete vorbe felurite şi neplăcute…

  Pe la trei după prânz, Laura şi Ghighi se aşezară în cerdac în aşteptarea musafirilor. Mai ales Laura tremura de grijă din pricina lui Aurel. Ar fi dorit din suflet să sosească el înaintea fetelor ca să poată vorbi mai în tihnă câteva clipe. Simţea nevoia să-i comunice obrăznicia lui Pintea şi să-i ceară o povaţă. Răspunsul lui îi va pecetlui soarta. Un cuvânt al lui îi va da puterea să reziste tuturor ispitelor…

  Peste vreun ceas fetele din Armadia se iviră la cotitura de lângă Râpele-Dracului. Veneau pe jos, ca întotdeauna, râzând şi tândălind. Laura şi Ghighi le ieşiră înainte, se îmbrăţişară furtunos, parcă nu s-ar fi văzut de ani de zile, se luară de braţ şi sosiră ciripind în curte. Herdelea, care citea între pomi o gazetă veche, se coborî galant şi le primi cu glume bătrâneşti, încât toate izbucniră în râsete zgomotoase. În pridvor dăscăliţa boscorodea rugăciuni dintr-o carte ruptă şi soioasă, rămasă din vremurile ei de glorie. Toate fetele îi sărutară mâna, iar ea le sărută pe obraz, dar fără să se scoale, fără să zâmbească şi fără să răspundă întrebărilor obişnuite. Doamna Herdelea nu vedea cu ochi buni sindrofiile, întâi pentru că în tinereţea ei n-a pomenit asemenea lucruri neserioase, şi apoi pentru că se cheltuiau bani scumpi pe mofturi nefolositoare.

  În salon fetele defilară în faţa oglinzii dintre ferestre, potnvindu-şi care o buclă răzvrătită, care o sprânceană pe care anina un fir de pudră, care o panglicuţă la rochie. Erau cam obosite de drum, dar gura nu le stătea o clipă. Vorbeau toate în acelaşi timp, fredonau, râdeau… Când se mai potoliră, Ghighi dispăru să vadă de cafeaua cu lapte şi de prăjituri, după cum se înţelesese mai dinainte cu Laura.

  Pe sofaua din colţ, locul de onoare în casă, şedea Elvira, fiica doctorului Filipoiu din Armadia, care era privită între toate drept cea mai de frunte şi cu care Laura era cea mai intimă.

  — Dar poetul nostru? Întrebă Elvira cu o uşoară tremurare în voce, căci iubea în taină pe Titu şi suferea fiindcă Titu n-o lua în seamă şi făcea curte Lucreţiei Dragu.

  — Nu-i acasă, Elvirică dragă, răspunse Laura cu o părere de rău din care se vedea că ea îi cunoaşte şi-i împărtăşeşte suferinţa. Ştii, el lucrează foarte neregulat, iar când îi vine inspiraţia are nevoie de linişte absolută, altfel e nenorocit. Aşa a plecat şi acuma pe drumul cel vechi, spunându-ne că a prins o idee minunată pe care trebuie neapărat s-o scrie… Dacă veneaţi pe-acolo, poate că-l întâlneaţi…

  — Ce rău îmi pare că n-am venit pe drumul cel vechi! Oftă Elvira melancolică… Am fi văzut pe poetul nostru lucrând!

  — Ei, vedeţi? Nu v-am spus eu că-i mai frumos pe-acolo? Îi impută Margareta Bobescu, fata unui funcţionar de la Banca Aurora, o brună înaltă, mlădioasă, drăguţă, cu sprâncenele înnegrite, foarte pudrată şi cu buzele vopsite roşu-foc. Pentru că se sulemenea şi umbla cu rochii de mătase, toată Armadia zicea că-i lipseşte o doagă.

  Fetele profesorului de limba română Spătaru erau mai urâţele, dar foarte bune şi simpatice. Elena, mai în vârstă, dar micuţă ca un copil, foarte blondă şi cu părul buclat, se tânguia şi se ruşina veşnic că e o stârpitură. Sora sa mai tânără, Alexandrina, era însă înăltuţă, cu buzele cărnoase şi nasul gros, cu mişcări băieţeşti şi vestită de mâncăcioasă.

  Când intră Ghighi cu tava încărcată, Alexandrina se repezi ca un tigru şi înghiţi o prăjitură, mormăind apoi cu gura plină:

  — Sunt lată de foame!

  — Drina, nu ţi-e ruşine? O dojeni Elena căreia îi plăcea să treacă drept cea mai serioasă dintre toate prietenele.

  — Las-o, Lenica, te rog din suflet! Interveni Laura. Mai ia, Alexandrina, dacă vrei să-mi faci plăcere! Că doar pentru voi le-am făcut!

  În curând toate se pomeniră cu ceştile în mână, sorbind cu poftă din cafeaua cu lapte şi îmbucând din prăjiturile gustoase. Ciripirile însă nu încetau o clipă, fiecare căutând îndeosebi să povestească ceva spiritual ca să facă pe celelalte să râdă. Numai Silvia Varga tăcea parcă i-ar fi fost scumpă vorba. Dar ea aşa era totdeauna, cam mândră, fiindcă toată lumea ştia că are zestre mare…

  Cu o repeziciune uimitoare convorbirea aluneca de la un subiect la altul. În câteva minute trecură în revistă tot ce s-a întâmplat mai de seamă în Armadia de la ultima lor întâlnire până azi. Bârfiră pe fetele şi tinerii care nu erau din cercul lor, stăruind mai mult asupra Lucreţiei Dragu, căreia îi imputau că e