prea cochetă şi că a început să îmbătrânească şi să se ofilească; numai în privinţa vârstei ei s-au încins controverse mai îndelungate, Elvira susţinând că trebuie să aibă vreo treizeci de ani, iar Silvia Varga, care era în legături mai puţin încordate cu ea, declarând că n-are mai mult de douăzeci şi doi. Laura întindea înadins discuţia despre Lucreţia, spre a face pe placul Elvirei.

  Toată vremea însă Laura ardea de nerăbdare. Aurel nu mai venea. Ce-o fi păţit? S-o fi supărat poate? Fel de fel de întrebări o chinuiau. Îşi găsea sieşi vini închipuite cu care l-o fi mâhnit, apoi iar îl mustra în gând pe el pentru că nu se ţine de cuvânt… Trimise pe Ghighi de câteva ori în curte, să vadă dacă nu se apropie, dar într-ascuns, să nu bage de seamă invitatele. Se cutremura când soră-sa, întorcându-se îi făcea un mic „nu” din cap. În cele din urmă fetele i-au simţit neliniştea şi Elvira, în temeiul intimităţii lor, a întrebat-o chiar, în taină:

  — N-ai invitat pe Aurel?

  — Ba da… Îl aşteptam, dar nu mai ştiu… Oh! Şopti Laura cu ochii înlăcrimaţi, şi Elvira îi răspunse cu o privire plină de mângâiere şi compătimire.

  Mai târziu Laura începu să iasă ea însăşi în cerdac, să se uite cu inima strânsă spre Jidoviţa, de unde trebuia să sosească Aurel. Dăscăliţa, din ce în ce mai ursuză, mereu o cicălea că „nu mai pleacă nebunele astea?”

  În sfârşit fetele se porniră să vorbească despre literatură, ceea ce însemna că au sleit toate subiectele mai de seamă. Ghighi, care ştia pe dinafară toate poeziile lui Eminescu şi pe ale lui Coşbuc, se oferi să declame fiecăreia câte o strofă care i se potnveşte mai bine. În vreme ce Ghighi stârnea veselia tuturor, Laura ieşi iar în pridvor. Simţea cum o năpădesc lacrimile şi trebui să facă o sforţare grea să se stăpânească. Îşi rezemă braţul de un stâlp al cerdacului şi-şi culcă pe braţ capul tulburat de gânduri dureroase. Stând aşa pierdută, auzi deodată un glas timid, puţin cântat, care-i străpunse imma. Îşi aruncă ochii în ogradă. Se înfioră de emoţie. Pe o bancă, sub pomi, alături de Herdelea, şedea Aurel. Într-o clipire fata fu lângă ei.

  — Erai aici şi nici nu ne-ai dat de ştire, domnule Ungureanu! Îi zise întinzându-i mâna cu o imputare cochetă. Toate fetele te aşteptau… Nu eşti deloc drăguţ şi sunt supărată pe dumneata…

  Aurel se sculă zăpăcit de sfială, roşindu-se şi bâlbâind:

  — Am stat puţin de vorbă cu domnul învăţător.

  Laura avu o tresănre. Ce-ar fi, dacă tatăl ei i-ar fi spus ceva de Pintea? Se uită cercetătoare la Herdelea care zâmbea şiret, la Aurel care se muta de pe un picior pe altul, mereu mai încurcat, cu un surâs silit şi caraghios… „I-a spus!” îşi zise ea încruntându-se o clipă la Herdelea. Dar apoi îşi adăugă: „Nu-mi mai pasă! Bine c-a venit! Am să-i explic eu!” Şi înfăşură pe Aurel într-o privire caldă, drăgăstoasă, chemându-l:

  — Acuma vino, nu mai întârzia! Eşti aşteptat!

  Aurel Ungureanu era un tânăr de vreo douăzeci şi trei de ani, băiatul unui ţăran înstărit din Teaca, cu faţa osoasă, cu părul negru foarte aspru, cu nişte mâini mari şi palme veşnic umede, cu mişcări stângace parcă s-ar teme să nu facă vreo gafă, căutând să se arate bine crescut, îmbrăcat bine, dar hainele stând pe el parcă ar fi de căpătat. Îşi petrecea toate vacanţele prin Armadia, unde mamele ambiţioase încercau să-l arvunească pe seama fetelor lor pentru când va ieşi doctor…

  Toată sindrofia îl primi cu însufleţire, iar Ghighi îi aduse îndată cafeaua cu lapte ce i-o păstrase, având grijă să-i pună smântână de două degete, deoarece Laura observase că-i place mult.

  De altfel studentul venea cu o veste mare: data „balului din octombrie” a fost amânată pentru mijlocul lui noiembrie, din pricină că lăutarii erau angajaţi până atuncea în alte părţi.

  — Chiar azi am trimis invitaţiile cu poşta… Toată ziua am scris adrese, de aceea am şi întârziat… Mă gândisem să aduc chiar eu invitaţia dumneavoastră – adăuga către Laura – dar pe urmă mi-am zis că-i mai potrivit să vie prin poştă… mai oficial…

  — Mai bine făceai dacă o aduceai… Cel puţin am fi văzut programul!

  Aurel, ca „aranjor”, le destăinui toate amănuntele programului pe care fetele le găsiră minunate. Ca să fie drăguţ, medicinistul profită de ocazie şi le ceru să-i rezerve fiecare câte o tură de vals, cel mai puţin. Propunerea produse mare emoţie. Elvira hotărî:

  — Eu zic aşa: întâia tură să ţi-o dea Laura… Tu vrei, Laura dragă?

  — Dacă credeţi voi? Se roşi Laura bucuroasă.

  — De asemenea şi cadrilul al doilea…

  Când auzide cadrilul al doilea, adică al îndrăgostiţilor, Laura se îmbătă de fericire şi răspunse doar cu o înclinare din cap plecăciunii studentului… Elvira împarţi tuturor cu dreptate câte o tură, iar fetele, în semn de mulţumire, îi opriră ei cadrilul întâi, cu condiţia să aibă vizavi pe Laura…

  — Acum e vremea să plecăm, căci se înserează! Curmă Elena planurile ce se înşirau nesfârşite asupra toaletelor, dansurilor, cavalerilor…

  Se urniră deodată cu toţii. Laura le mai zise să nu se grăbească, dar numai cu jumătate gura. Nădejdea ei era drumul cel vechi, unde va putea rămâne în patru ochi cu Aurel.

  — Să nu mergeţi departe că acuşi se întunecă! Strigă Herdelea după Laura şi Ghighi care porniseră să-şi întovărăşească prietenele.

  O luară pe drumul cel vechi, care e mai cu cotituri bine-venite pentru perechile îndrăgostite, dornice de singurătate. Laura rămase mai în urmă cu Aurel, iar celelalte, ghicindu-i dorinţa, căutau să se depărteze cât mai mult.

  Mergeau alături, cu paşi leneşi, vorbind de lucruri indife-rente, în care doar câte o vorbă fricoasă amesteca ceva din simţirile lor. Studentul îşi imputa că, după o curte sârguincioasă de aproape un an, n-a fost în stare măcar