Sfiala aceasta îl scădea în ochii săi proprii, zicându-şi că numai nerozii pot să fie atât de lipsiţi de mândrie bărbătească. Laura, mai ales de când cu scrisoarea ultimă a lui Pintea, avea nevoie de o dovadă a iubirii lui, care să-i umple inima şi să-i limpezească aşteptările… Cu toate acestea n-aveau curajul să-şi deschidă sufletele. Aurel îi explica deosebirea dintre grâul de toamnă şi cel de primăvară şi ea îl asculta strălucitoare de mulţumire.

  Celelalte fete le-o luaseră înainte cu vreo sută de paşi, gălăgioase, vesele de răsunau câmpurile. Apoi veni o cotitură bruscă şi mai lungă, care le acoperi. „Acu-i acu!” se îmbărbăta Aurel frecându-şi mâinile.

  — Iată-ne singuri… singuri! Murmură Laura oprindu-se parcă fără să vrea. Uite ce splendid e apusul soarelui! Cum vopseşte nourii, ca într-o baie de sânge…

  — Da… minunat… e… e… bâlbâi tânărul apropiindu-se de ea.

  Se uitară un răstimp la soarele roşu din care nu se mai vedea decât o geană furioasă. Priveau cu atâta încredere ca şi când de lumina aceasta ar atârna toată fericirea. Laura, copleşită de emoţie, îşi lăsă capul pe umărul lui, cu buzele umede întredeschide într-o aşteptare dureroasă, cu pieptul frământat. Şi Aurel, tulburat deodată, atinse cu buzele obrazul ei îmbujorat, repede, aproape speriat. Se despărţiră însă îndată, parcă apropierea i-ar fi îngrozit pe amândoi. Se opriră o clipă ruşinaţi şi apoi porniră iar înainte, tăcuţi, mai nemângâiaţi şi mai nedumeriţi.

  La cotitura drumului dădură peste Titu, înconjurat de toate fetele, necăjit, strigând întruna:

  — Lăsaţi-mă în pace, vă rog! Vă rog! Am de lucru… N-am vreme de prostii!

  Ceata îşi urmă calea, lăsând pe Titu în marginea şanţului, aşezat pe o lespede de piatră, cu ochii când spre cer, când spre Pădurea Domnească din faţă. Fetele întorceau mereu capul să vadă cum face Titu poeziile.

  Acuma Aurel întindea paşii ca şi când i-ar fi fost ruşine să mai rămână în urmă. Aceeaşi sfială se încuibase şi în sufletul Laurei, care însă se îngrozea la gândul că vor ajunge la Jidoviţa, se vor despărţi şi ea va fi nevoită să se întoarcă acasă tot atât de îndoită… Sărutarea, în loc să le împrumute îndrăzneală, coborâse un zid de neînţelegere între dânşii.

  În apropiere de Jidoviţa, ca din senin, Laura îi zise:

  — Ştii că Pintea mi-a cerut mâna?

  — Mi-a spus domnul Herdelea, răspunse studentul încet.

  — Oh! Ai ştiut şi totuşi ai tăcut toată vremea, făcu Laura spăimântată de ceva ce-i zguduia inima din temehi.

  Dar Aurel urmă, mai încet şi mai şovăitor:

  — Pintea e un băiat foarte bun, foarte… foarte…

  Voia să mai adauge cine ştie ce, întâlnind însă ochii fetei se încurcă şi murmură de câteva ori „foarte… foarte…” Laura auzise prea bine, înţelesese aprobarea lui: şi totuşi nu putea crede. Se uita la el căutând măcar în ochii lui, în înfăţişarea lui, ceea ce aşteptase ea. Împrejurul ei simţea cum se îngroaşă înşelăciunea din ce în ce mai limpede. Şi apoi deodată tot sufletul i se cutremură parcă i s-ar fi rupt rădăcinile… Mergea tăcută, împovărată de gânduri amarnice, fără să mai simtă pământul sub picioare. Apoi se opri şi, cu glas tremurat, îi zise pentru ultima oară:

  — Vasăzică crezi că…?

  Tânărul plecă ochii în pământ, ruşinat, şi răspunse ca un vinovat:

  — Cred că…

  Titu plecase de-acasă, numai pentru a nu se întâlni cu „gâştele” care-l plictiseau cumplit fiindcă toate îl iubeau mai mult sau mai puţin şi-i cereau poezii. Minţise că i-a venit o idee. Se hotărâse numai să se ducă în Armadia, să mai vadă puţin pe Lucreţia şi să ofteze alături de ea. Îşi zicea deseori că iubirea aceasta îl înalţă şi-i dă noi avânturi. Gândindu-se însă la Lucreţia, s-a pomenit într-adevăr cu o inspiraţie şi s-a oprit s-o toarne într-o formă poetică şi apoi s-o ducă plocon nepreţuit alesei immii lui. S-a muncit vreo două ceasuri, în zadar. Ideea se zvârcolea în sufletul lui, dar nu izbutea să se înfăptuiască pe hârtie. De zece ori i s-a părut c-a prins-o şi mereu se împrăştia când se cobora în vârful creionului… Sosirea gâştelor apoi i-a spulberat din creion tot ce începuse să se cristalizeze, aşa că trebui să-şi înceteze curând sforţările. Porni spre Jidoviţa agale, mohorât, cu gândul să-şi aducă surorile acasă, dacă s-ar întâmpla să nu le însoţească Aurel, cum obişnuia.

  Deodată, între nişte tufe de alun, aproape de drum, zări o siluetă albă. Necazul i se stinse ca prin farmec. Trebuie să fie doamna Lang, îşi zise dânsul, căci numai ei îi place să iasă din sat, în după-amiezile frumoase, ca să citească ceasuri întregi romane senzaţionale ungureşti, trântită pe un pardesiu vechi de-al soţuluiei.

  — O, dac-ar fi ea, în amurgul acesta blând, în singurătatea aceasta ameţitoare! Declamă dânsul patetic, aprinzându-şi închipuirea şi grăbindu-şi mersul.

  Ceea ce îl împiedicase totdeauna să-i facă o declaraţie categorică a fost o lipsă de ocazii, îngrozitoare. De şapte luni, de când o cunoştea, nu i-a putut vorbi între patru ochi decât tocmai de două ori, şi încă şi atunci numai la repezeală, fără să aibă vreme să-şi deschidă imma. Niciodată n-a nimerit-o acasă singură, niciodată n-a avut norocul s-o însoţească singură măcar până în Armadia, niciodată n-a găsit-o singură, deşi ea îi spunea că are obiceiul să hoinărească pe câmp, cu câte o carte în mână – ceea ce era chiar adevărat, căci surorile lui o întâlniseră de mai multe ori. Ghinionul acesta îl înfuria cu deosebire de când notarul Stoessel îi destăinuise că doamna Lang spune tuturor că „Titu e un tânăr foarte simpatic şi bine crescut”.

  Apropiindu-se şi văzând că era într-adevăr ea, Titu se repezi cu faţa strălucitoare de bucurie.

  — Te căutam, îi zise domol, strângându-i lung mâna.

  — Te aşteptam, răspunse ea privindu-l galeş.

  Roza Lang era o femeie nostimă, cu obrajii de păpuşă, cu născiorul obraznic, cu nişte ochi visători şi