leneşi, cu forme mlădioase şi plinuţe, asemenea unei fete de douăzeci de ani. Se credea fiinţa cea mai nefericită din lume alături de Lang pe care-l dispreţuia, fiindcă era ovreu şi beţiv.

  Resemnată, ca o eroină din romanele ce le citea cu pasi-une, trăia fără nici o ţintă lămurită, mângâindu-se doar cu gândul că şi-a greşit de la început viaţa, când s-a măritat cu un bărbat nedemn de ea. Dorea însă o iubire mare prin care să se răzbune de toate decepţiile; şi deoarece nu-i ieşise în cale niciuna mare, se mulţumea chiar cu iubiri mai mărunte şi mai variate. Acuma se gândea deseori la Titu. Stângăciile lui i se păreau poetice şi o transportau în vremea dinainte de a cunoaşte pe Lang. Îi era drag văzându-l cum o soarbe din ochi, simţind cum îi tremură buzele când îi sărută mâna…

  Se priviră un răstimp, ea stând întinsă pe o rână, rezemată într-un cot, cu cartea deschisă dinainte, el în picioare, cu pălăria în mână, tulburat, cu patima pânditoare în ochi. Cele din urmă raze ale zilei mângâiau obrajii femeii, îmbujorând-o.

  — Nu-ţi place să stai lângă mine, colea? Îi zise Roza, arătându-i un colţ din haina pe care se tolănea.

  Titu se aşeză repede, zăpăcit de emoţie, murmurând:

  — Nici nu-ţi închipuieşti cât mă faci de fericit!

  — O, o, nu cumva ţi-ai pus în gând să mă ucizi cu o mărturisire? Zâmbi ea de-abia mişcându-şi buzele pline, foarte roşu, dintre care albeau dinţii mici şi lucioşi.

  Tânărul rămase cu privirea aninată de buzele ei ademenitoare şi şopti pierdut:

  — Mi-eşti dragă… Te iubesc…

  Apoi cu o mişcare bruscă, biruitoare, îi luă capul în mâini şi-i sărută buzele prelung, sălbatic, ca şi când ar vrea să-i soarbă dintr-o dată tot sufletul. Iar femeia îi dădu gura cu ochii închişi, întinzând puţin gâtul alb, decoltat. Stătură câteva clipe astfel, pe urmă Titu îşi trecu braţul pe după mijlocul ei şi o strânse vijelios la piept. Roza însă se dezmetici degrabă, se desprinse uşor din înlănţuirea lui pătimaşă şi, potrivindu-şi părul ce i se prăvălise pe umeri, îi zise cu o imputare dulce:

  — Ei, dar ştii că eşti îndrăzneţ de tot, micule? Nu te credeam aşa de îndrăzneţ…

  Titu simţi un val de sfială cupnnzându-i inima, dar pasi-unea îi descleştă limba:

  — Te iubesc nebuneşte! De când te-am văzut întâia dată te port în suflet ca pe o comoară nepreţuită. Şi niciodată n-am avut prilejul să ţi-o spun. Şi niciodată n-ai vrut să vezi cât de mult te iubesc…

  Femeia îl ascultă un minut încântată. Mărturisirea lui stângace şi teatrală în acelaşi timp îi dădea nişte fiori feciorelnici. L-ar fi ascultat astfel o zi întreagă, dar îi era teamă că nu-l va mai putea stăpâni. Se sculă deci în picioare, vorbindu-i cu aceeaşi căldură patetică:

  — Am văzut şi te-am înţeles de mult. Totuşi, trebuie să fii cuminte… cuminte, cuminte! Auzi? Altminteri nu te iubesc deloc…

  Îl ameninţă drăguţ cu degetul, iar el îi apucă amândouă mâinile şi le acoperi de sărutări.

  — Acum trebuie să mă duc acasă, căci vezi ce târziu e, urmă Roza ferindu-se mereu de stăruinţele lui.

  Se însera. Întunericul cobora atât de grăbit, parcă de te-ai fi uitat mai bine, l-ai fi văzut cum se îngroaşă… Titu ridică pardesiul, îl scutură şi întovărăşi pe doamna Lang până la marginea satului.

  — Ce-ai zice dacă te-ai pomeni, într-o bună noapte, pe neaşteptate, cu mine în casă? Întrebă dânsul la despărţire, liniştit, strângându-i braţul.

  — Mi-ar face plăcere şi… ţi-aş da un ceai cu rom mult, răspunse femeia râzând. Numai dacă bărbatul meu nu s-ar împotrivi…

  — Dar dacă Lang n-ar fi acasă? Stărui Titu înfigându-şi privirea lacomă în ochii ei.

  — O, atunci… atunci ar trebui să fii foarte cuminte, altfel m-ai supăra! Murmură Roza cu un zâmbet ispititor şi supus.

  Titu se întoarse acasă pe drumul cel nou, foarte mulţumit de ziua de azi, întinzând paşii ca să ajungă din urmă pe surorile sale şi mai ales fiind înfometat de moarte. Pe la Cişmeaua Mortului însă întâlni pe Ion, care venea din Jidoviţa, singur, gânditor, în mers şovăitor.

  — Da ce-i, Ioane, de tândăleşti aşa? Îi strigă Titu voios. Ai băut ceva, ori nu ţi-s toţi boii acasă?

  — Apoi, domnişorule, îmi chibzuiesc şi eu necazurile cum pot, răspunse Ion scoţând pălăria şi încercând să zâmbească, fără a izbuti.

  Cerul era senin-sticlă. Câteva stele mari clipeau aprig luptând cu întunencul care năvălea zadarnic să le stingă, căci mereu se apnndeau mai multe, ca nişte scântei împrăştiate de un vânt năprasnic. Din urmă Pădurea Domnească vâjâia înăbuşit, parcă şi-ar fi stăpânit mânia, iar în faţă şoseaua cenuşie fugea pnntre şanţurile negre, pierzându-se repede pe după cotiturile de dealuri…

  — Aşa, se vede c-ai auzit şi tu? Zise Titu deodată. Apoi tocmai voiam să-ţi spun, că eu am aflat de ieri, de la un prieten care-i scriitor la judecătorie în Armadia… E adevărat, Ioane! Simion Lungu te-a pârât că l-ai bătut şi că i-ai sfeterisit nu ştiu câţi stânjeni din porumbiştea…

  — Da dă-l dracului cu tot neamul lui! Întrerupse flăcăul nepăsător, scuipând ascuţit, în semn de dispreţ.

  — Ce să-l drăcuieşti, Ioane, că nu-i de glumă! Reluă Titu întărâtat puţin de nepăsarea lui. E lucru foarte serios şi poate să te bage şi-n temniţă! Că Simion ca Simion… cu el te-aifi învoit tu omeneşte. Dar s-a pus şi popa pe capul tău, auzi? E foc pe tine, nu alta! Zice că nu te iartă până nu te vede la răcoare… El i-a făcut pâra lui Simion şi s-a pus martor… Nu ştiu ce are cu tine…

  Ion scuipă iar, îşi trase pălăna pe ochi şi tăcu. Auzise şi el ceva din toate acestea. I-au intrat pe-o ureche şi i-au ieşit pe cealaltă. I se păreau fleacuri faţă de cele ce se dospeau acuma în sufletul lui. Bătaia