cu Simion nu stârnise în sat mare vâlvă, căci Simion era o fire arţăgoasă, gata veşnic să ia de piept pe oricine. Pe urmă încăierările din pricina pământurilor erau mai dese chiar decât certurile flăcăilor la horă. Doar amestecul preotului dăduse puţin de vorbă pe la cârciumă… Ion însă era atât de pătruns de încrederea mereu nelămurită ce i-o deşteptaseră lacrimile Anei, încât parcă veşnic umbla prin nouri. Simţea totuşi nevoia unui imbold care să-i limpezească gândurile şi să-i îndrumeze faptele. Avea răbdarea să-l aştepte nepripit, convins că trebuie să vie de undeva. Şi fiindcă de câte ori îşi sfărâma mintea singur să-şi găsească drumul, se izbea parcă numai de porţi zăvorâte – căuta să nici nu se mai gândească la ceea ce va trebui să se întâmple. Acuma tocmai începuse să-l împresoare bănuiehle şi să-l înfune.

  — Lasă-i, domnişorule, că de data asta nici capul nu mă doare, făcu dânsul, ca şi când vorbele lui Titu i-ar fi crestat limba.

  Titu, crezând că flăcăul se sfieşte să zică ceva rău despre Belciug, urmă mai aprins:

  — De ce să-i laşi, Ionică? Ori ţi-e frică de popa?

  — Ba nu mi-e frică nici de Dumnezeu, dacă mi-i sufletul curat, domnişorule!

  — Nici să nu-ţi fie, că om mai urâcios ca Belciug nu se află sub soare! Câinos la suflet şiviclean ca dracul… A început să mă scârbească de când am văzut că-şi pune mintea cu flăcăii şi-şi vâră nasul în sfezile voastre…

  Într-adevăr, până deunăzi, Titu, singur din toată familia, părtinise pe preotul Belciug. Chiar când părinţii lui se mai ciorovăiau cu dânsul, prietenia lor rămânea neatinsă. Popa îl lua cu trăsura ori de câte ori se ducea în Armadia sau la Bistriţa şi trăgeau câte un pui de chef, ocărând împreună pe unguri, căci Belciug era mare naţionalist, deşi nu se prea arăta a fi, de frică să nu-şi piardă ajutorul de la stat, fără de care n-ar mai fi putut trăi în rândul oamenilor… Înverşunarea lui împotriva lui Ion însă zdruncinase dragostea lui Titu. Mai întâi i se părea nedreaptă şi nedreptatea totdeauna îl revolta, afară dacă nu pornea de la dânsul. Pe urmă Ion îi era tot atât de drag pe cât îi fusese Belciug. Mândria flăcăului, isteţimea şi stăruinţa lui de a împlini ceea ce îşi punea în gând, voinţa lui încăpăţânată îi plăcea tocmai pentru că toate acestea lui îi lipseau, măcar că ar fi dorit mult să le aibă. Se hotărâse chiar să spună preotului că e nedrept cu Ion, dar niciodată nu găsise momentul potrivit şi mai ales curajul trebuincios. Acuma, faţă cu flăcăul, îşi vărsa toată nemulţumirea pe care ar fi vrut s-o trântească lui Belciug. Îl mira însă şi-l încurca înfăţişarea lui Ion care-l asculta parcă ar fi fost vorba de altcineva. În cele din urmă Titu îşi curmă indignarea şiântrebă iscoditor:

  — Mi se pare mie că alte necazuri te mănâncă pe tine, mai mari?

  Ion se opri, îşi încrucişă braţele pe piept şi-l privi lung. Titu vedea cum îi scapără ochii în întuneric, ca la pisici.

  — Altele, domnişorule, bine zici, răspunse scurt şi apăsat.

  — Şi nu-mi spui mie? Se supără Titu. Să ştii, Ioane, că m-ai supărat! Zău m-ai supărat…

  Flăcăul îşi îndreptă sumanul pe umeri ca şi când nu s-ar fi putut hotărî să vorbească. Titu însă, muncit de gândul că are să descopere cine ştie ce taină mare, îi dădu ghes nerăbdător:

  — Hai, spune ce te doare! Iute! Hai!

  Stăteau în mijlocul şoselei, sub Râpile Dracului. Dinspre Pripas se apropia o caleaşcă în trap grăbit. Se dădură amândoi la o parte, iar Ion îşi ridică pălăria, zicând „bună seara” necunoscuţilor din trăsură. Apoi, când uruitul roţilor se potoli, spuse foarte rar:

  — Trebuie să iau pe fata lui Vasile Baciu, domnişorule!

  Titu râse cu o voioşie decepţionată:

  — Asta ţi-i supărarea? Fugi d-aici, Ioane, că râd şi curcile de tine!

  — Asta-i, domnişorule, şi-i mare! Că badea Vasile nu mi-o dă şi, dacă nu mi-o dă de bunăvoie, e rău de tot!

  — Nu înţeleg de ce te agăţi tu de fata asta? E slăbuţă şi urâţică… Eu unul n-aş lua-o nici să mi-o cântărească în aur!

  — Aşa-i, aşa-i, dar fără dânsa nu mai scap de sărăcie până-i Prut şi Siret!

  — Aaa! Făcu Titu după o pauză ce voia să tălmăcească gravitatea situaţiei. Aşa da, adevărat! E greu!

  — Aşa-i? Zise Ion mulţumit că şi domnişorul îi înţelege acum necazul. Învaţă-mă dumneata ce să fac şi cum să fac, că eşti om învăţat!

  Titu, în realitate, nu prea înţelegea nici încăpăţânarea lui Ion de-a lua pe Ana, şi nici pe a lui Vasile Baciu de a nu i-o da. El vedea în amândoi nişte ţărani deopotrivă de treabă, între care nu e nici o deosebire. Dacă Ion n-are avere, în schimb e mai dezgheţat şi mai harnic, ceea ce face uneori cât o moşie. Deoarece însă rolurile de povăţuitor îl măguleau, se sili să găsească un sfat bun care să-l ridice în ochii flăcăului.

  — Dacă nu vrea el să ţi-o dea de bunăvoie, trebuie să-l sileşti! Zise Titu după un răstimp de gândire, nehotărât puţin, ca şi când ar fi vrut să vadă cum îi va primi Ion vorbele.

  Flăcăul tresări. I se păru că în minte i s-a deschis deodată o dâră luminoasă care îi arăta lămurit calea. Oftă prelung, parcă i-ar fi căzut o povară uriaşă de pe inimă. Ridică privirea cercetător, ca un hoţ prins cu ocaua. Mulţumirea îl strângea de gât încât nu putu rosti nici un cuvânt.

  — Poţi să-l sileşti? Ai cum să-l sileşti? Întrebă Titu, neînţelegând tăcerea lui.

  — Pot, domnişorule! Izbucni Ion aspru, cu ameninţare în glas.

  Porniră apoi iar la drum, dar nu mai schimbară nici o vorbă până la poarta învăţătorului. Flăcăul nu mai simţea nici o nevoie de palavre zadarnice, când acuma ştia