limpede ce trebuie să facă. Acuma îl rodea numai nerăbdarea să isprăvească mai curând, să-şi împlinească scopul. Titu tăcea fiindcă nu era sigur dacă povaţa lui a fost folositoare, mai ales după răspunsul dârz care-i răsuna mereu în ureche.

  — Mulţumesc, domnişorule, că mi-ai deschis capul, zise Ion despărţindu-se.

  În casa Herdelea ardea lampa. Lumina unei ferestre se revărsa toată asupra flăcăului, care avea pe faţă o hotărâre strălucitoare. Văzându-l, Titu simţi un fior de spaimă.

  — Ia seama, Ioane, să nu dai cu oiştea-n gard! Murmură dânsul zâmbind zăpăcit.

  — De-acu lasă pe mine, domnişorule, că-mi ştiu eu dato-ria! Răspunse Ion cu o bucurie atât de largă că se pierdea într-un rânjet prostesc.

  Titu intră în casă cam uluit de izbucnirea lui Ion. Deşi nu pricepea ce s-a putut urni în sufletul lui deodată, bănuia totuşi că a dezlănţuit o pornire atât de sălbatică încât îl cutremura. Cum dădu însă de lumină şi cum mirosi mâncarea, uită pe Ion şi-i reveni în gând Roza Lang. Astfel se însenină iar şi, frecându-şi mâinile, zise cu o mândrie prin care voia să dea a înţelege tuturor că a pus la cale un lucru mare:

  — Foarte drăguţă nevasta lui Lang! E o plăcere să stai de vorbă cu ea!

  Herdelea aprobă în tăcere, căci şi lui îi plăcea Rozica, cu toate că dragostea i-o arăta numai prin glume piperate, spuse într-o ungurească foarte stricată, care pe femeie o înveseleau totdeauna. Dăscăliţa însă bufni morocănoasă:

  — Repede vă mai speriaţi şi voi de toate zdrenţele… Dacă şi aia-i drăguţă, apoi ce să mai zici de mama pădurii? Cum poate să fie drăguţă o femeie care-iatât de proastă că nici măcar nu ştie româneşte?

  Doamna Herdelea avea un dispreţ adânc pentru femeile care nu fac copii. Pe Roza Lang însă era şi mai furioasă, pentru că, de câte ori se întâlneau, voia s-o silească să vorbească ungureşte, mirându-se mereu cum se poate să nu ştie ungureşte soţia unui învăţător de stat. Dăscăliţa n-ar fi mărturisit în ruptul capului că nu ştie, ci spunea cu mândrie că nu vorbeşte fiindcă îi sunt urâţi ca dracul ungurii şi limba lor.

  Laura şi Ghighi se întorseseră acasă singure. Ungureanu nu se mai oferise, ca altă dată, să le însoţească. Din Jidoviţa până în Pripas, Laura a plâns desperată, fără să scoată o vorbă. Ghighi însă, bănuind pricina lacrimilor surorii sale, a ocărât toată vremea pe Aurel, găsindu-i mai multe cusururi chiar decât înşişi bătrânii când erau mai porniţi. Ocările ei şi oboseala drumului au potolit puţin durerea Laurei. Îndată ce a ajuns acasă, s-a retras în salon ca să nu bage de seamă părinţii că a plâns. Oricât se silea să se stăpânească, nu-şi putea opri lacrimile. Simţea întruna ca şi când o casă întreagă s-ar fi prăbuşit peste ea şi nu e în stare să se ridice dintre dărâmături. Când Ghighi veni s-o cheme la masă, minţi c-o doare capul. Ar fi murit de ruşine să fi fost acuma nevoită să se uite în ochii oamenilor care i-ar fi ghicit îndată supărarea.

  După cină Herdelea, aducându-şi iar aminte de scrisoarea lui Pintea, deschise uşa odăii unde Laura îşi frământa nenorocirea, şi-i zise din prag:

  — Da cu omul cela ce facem, domnişoară? Tu, care ştii atâtea etichete, nu crezi că-i vremea să-i răspundem?

  Întrebarea se înfipse în inima fetei ca într-o rană proaspătă. Lacrimile o podidiră mai furtunos, în vreme ce buzele el murmurau cu resemnare:

  — Scrie-i, scrie-i, fire-ar al dracului! Cine te opreşte să-i scrii? De-acuma mi-e totuna…

  Ghighi se repezi numaidecât, adăugând:

  — A spus ea vreodată să nu-i răspunzi? Da ce, crezi că ea-i proastă să lase pasărea din mână pe cea din gard? Ori aţi fi vrut să nu mai vorbească cu nimeni pentru că a cerut-o domnul Pintea? Aşa sunteţi dumneavoastră, căutaţi cearta cu lumânarea şi pe urmă mai ziceţi că alţii se ceartă.

  — Bravo, bravo! Strigă Titu, triumfător. Asta-mi place! În sfârşit, bine c-aţi venit tot la vorba mea… Dacă m-aţi fi ascultat de la început, azi Laura ar fi fost mireasă…

  Laura plângea cu hohote. Ghighi alergă la ea s-o mângâie, după ce mai întâi închise iar uşa. Bociră amândouă un răstimp, apoi Ghighi se reculese şi vorbi, alintând-o:

  — Lasă-l încolo, Laura dragă, nu-ţi mai face sânge rău pentru un netrebnic! Merită un stricat ca el să-l plângă o fiinţă gingaşă şi distinsă ca tine? Vezi, eu am avut o presimţire sigură că-i un ticălos… Ştii, ţi-am spus şi astă-vară, la sindrofia de la Elvira! De altfel şi Alexandrina mi-a povestit chiar azi, că fata popii din Vărarea, ştii, toanta ceea de Vica, i-a făcut farmece şi că acuma prostănacul de Ungureanu se duce mereu-mereu pe la ea, ba că popa, beţivul, l-a şi pus să jure în biserică şi cu mâna pe Evanghelie, că îndată ce va ieşi doctor va lua pe Vica! Acuma vezi şi tu cât e de murdar şi de nevrednic de iubirea ta, Laura dragă!

  Bătrânii erau mulţumiţi c-a dat Dumnezeu şi i-au venit Laurei gândurile cele bune. Dăscăliţa, mişcată, se apucă să spele vasele, bolborosind o rugăciune ce o ştia dânsa, încă din tinereţe, anume pentru asemenea ocazii fericite. Herdelea însă scoase din buzunar scrisoarea a optzecea a lui Pintea şi o citi din nou, cine ştie a câta oară, cu multă băgare de seamă. Clătină apoi din cap, îngândurat, vrând să învedereze nevestei şi lui Titu că nu-i uşor să ticluieşti un răspuns cum se cuvine, cinstit şi drept şi frumos, unei asemenea scrisori. Se aşeză la masa de scris, lucrată de el însuşi acum vreo douăzeci de ani, aprinse o lumânare, puse scrisoarea lui Pintea lângă călimară, îşi atârnă după urechi nişte ochelari pe care nu-i întrebuinţa decât în momentele cele mai solemne, căci vedea mai bine fără ei, stătu cu fruntea încreţită ca să-şi adune gândurile şi apoi începu să aştearnă pe hârtie, bătrâneşte: „Mult stimate