şi iubite fiule George! Află că rândurile tale multă bucurie ne-au pricinuit, văzând într-însele gândurile tale bune şi prea vrednice. Şi mai află că Laura este doritoare de-a te vedea în casa noastră cât mai grabnic…”

  Capitolul IV.

  NOAPTEA.

  De când a văzut că Ion se înstrăinează de Ana din ce în ce mai rău, George Bulbuc a început într-adevăr să meargă mai în fiecare seară pe la Vasile Baciu. Fata îi era acum mai dragă. Gălăgia ce se făcuse în jurul ei, din pncina lui Ion, i se părea c-a înfrumuseţat-o şi i-a ridicat preţul. Ştia bine că Ana nu se va înmuia cu una, cu două, dar nădăjduia că, până în cele din urmă, îi va birui împotrivirea.

  Căci acuma numai de ea atârna. Cel puţin aşa credea el. Feciorul Glanetaşului are alte necazuri pe cap decât să-l mai bată gândurile cu Ana. După pozna cu Vasile Baciu, după dojana din biserică, după bătaia cu Simion Lungu ce-ar mai putea aştepta Ion? Dovadă că nimic este faptul că nici nu se mai arată pe la Ana. La horă nu mai joacă cu ea. În sat umblă vorba că se va însura în câşlegi cu Florica… Vasăzică din partea aceasta calea lui George e slobodă… Numai Ana să se dea pe brazdă… Dar Ana îl ocolea, avea ochii veşnic roşu de plâns ascuns. Asta înseamnă că în inima ei nu s-a zdruncinat iubirea pentru Ion. S-a gândit George şi s-a răzgândit. Pe urmă s-a sfătuit cu maică-sa, o femeie uscată, cu nasul ascuţit şi ochii mici căzuţi în fundul capului, care vedea în toate lucrurile neplăcute vrăjitorii şi farmece. Ea l-a învăţat să se ducă la ghicitorul din Măgura, să-i dezlege pe Ana. George s-a dus, ghicitorul i-a descântat… Zadarnic. Atunci a început să se necăjească. Neînduplecarea fetei îi jignea mai ales mândria. Se credea cel dintâi flăcău din sat şi suferea când cineva nu i-o recunoştea. Din pricina aceasta a avut atâtea ciocniri cu Ion care pretutindeni i-o lua înainte, pe care mai toţi flăcău îl priveau ca pe un fel de vătaf al lor. În sinea lui simţea şi el că al Glanetaşului are ceva de-l întrece în faţa oamenilor. N-o mărturisea însă nimănui şi se supăra când i-o spuneau alţii. Adică de ce-ar fi mai breaz Ion ca dânsul? Carte ştie şi el; e chiar abonat la Foaia Poporului. Prost nu e, voinic este, deşi nu e bătăuş. Adevărat că are o fire blândă, dar când se mânie e în stare să facă şi moarte de om. Ion e mai sprinten, mai osos, mai şiret, adevărat, dar el e mai aşezat, mai cumpănit, ca omul care are ce pierde. Toma Bulbuc e cel mai bogat ţăran din Pripas, mai cu stare decât însuşi popa Belciug, iar George e singur la părinţi. Harnic şi muncitor şi strângător este cum nu se găseşte al doilea. Din munca lui a adunat banii cu care a cumpărat iarna trecută cel din urmă petic de pământ al lui Dumitru Moarcăş…

  Vasile Baciu îl primea totdeauna voios, îl poftea să şadă, îl cinstea cu rachiu „îndulcit de fata mea”. George zâmbea şi se uita cu coada ochiului la Ana, care mereu îşi făcea de lucru pe lângă vatră şi de-abia răspundea la vorbele lui. Dintru-ntâi a crezut că sfiiciunea ei este prefăcătoria obişnuită a fetelor faţă de flăcăi, mai ales când le văd şi părinţii. Curând a trebuit să înţeleagă că Ana tot nu-l vrea pe el şi că tot după Ion oftează. Atunci a plecat înjurând-o în gând şi hotărât s-o lase în plata Domnului. Mintea însă îi rămânea tot la ea şi a doua seară pornea iar glonţ la Vasile Baciu, să se necăjească iar prinzând-o cum suspină şi lăcrimează după celalt. Se încăpăţâna din zi în zi. Se simţea jignit de răceala ei şi începea s-o iubească aievea. De unde până acum voise s-o ia numai pentru că era fata lui Baciu şi fiindcă părinţii lor i-au sortit unul altuia, azi o râvnea cu patimă şi i se părea frumoasă ruptă din soare. Nu îndrăznea să spovedească nimănui ce-l durea. I-ar fi fost ruşine să afle cineva că el nu e în stare să-i dobândească dragostea. Aceasta l-ar fi înjosit în faţa lumii, înălţând în aceeaşi vreme pe Ion. Se mustra chiar că a ascultat pe maică-sa de şi-a bătut picioarele degeaba pe la ghicitor. I-ar fi venit mai bine dacă ar fi băgat de seamă Vasile Baciu ce se petrecea în inima Anei. Dar bătrânul nu putea bănui nimic. El ştia doar atâta că fata lui trebuie să se mărite cu George, pentru că lui aşa i s-a năzărit. Cu cât îl primea el mai bine, cu atât credea că va merge mai uşor. George se chinuia că, pe când satul fierbea că merge la Ana, el era nevoit să petreacă toate serile ascultând palavrele lui Vasile despre războiul din Bosnia unde povestea c-ar fi făcut atâtea vitejii de l-a pupat însuşi împăratul. Ar fi fost de o mie de ori mai bucuros să se fi putut învoi cu fata spre a se întâlni pe furiş, căci asta ar fi fost o dovadă de dragoste. Ana însă ofta de câte ori tatăl ei se jura ca la iarnă vor face nunta, măcar de-ar plesni fierea în dezmăţatul Glanetaşului.

  De altfel Ana, de când a văzut pe Ion îmbrăţişându-se cu Florica şi mai ales de când i-a ajuns la urechi că a şi cerut-o, trăia într-o frământare cu atât mai dureroasă cu cât trebuia s-o tăinuiască. Era o fire tăcută şi oropsită, menită parcă să cunoască numai suferinţa în viaţă. A crescut singură, lipsită de o dragoste părintească mângâietoare. Mama a lăsat-o fără aripi. Îşi aducea aminte doar ca prin vis de ogoirile ei blânde pe care nu le-a mai întâlnit niciodată. Tatăl ei o iubea, dar cu o iubire plină de toane. Vorbe bune a auzit prea puţine de la dânsul; bătăi însă a suferit nenumărate, mai pe dreptate, dar mai mult