din senin. Prietenie cu alte fete nu putea lega. Sufletul ei căuta o dragoste sfioasă şi adâncă. Zburdălnicia o întrista. Chiar peste veselia ei plutea totdeauna o umbră de melancolie… În Ion al Glanetaşului apoi descoperise deodată tot ceea ce-i dorea inima. Întâia oară, acum câteva luni, când au stat de vorbă mai îndelung, s-a simţit ademenită. De atunci îşi zicea mereu că fără de el ar trebui să moară. Era singurul om în ale cărui cuvinte tremurau mângâierile râvnite în fundul inimii ei. Nu mărturisea, dar nici nu ascundea tatălui ei iubirea ce-o cuprinsese şi de care nu putea să se despartă nici moartă. Sudălmile şi amemnţările lui, ca şi revenirea lui George, n-o speriau deloc şi nici nu-i clinteau hotărârea. În gând căuta veşnic prilejuri să întâlnească pe Ion, să-l întrebe, să-l roage, să-i cadă în genunchi ca să n-o ocolească. Nu înţelegea purtarea lui, pe care-l ştia atât de încăpăţânat şi de bun. Depărtarea şi lipsa lui însă îi sfâşiau inima. Îşi zicea uneori că poate fuge de dânsa, că poate n-o mai iubeşte… Atunci îşi pierdea brusc toate nădejdile şi o cuprindeau gânduri de moarte. Mai ales după întâlnirea cu Ion, pe drumul cel vechi, când el n-a găsit nimic să-i spună, când n-a luat-o în braţe, deşi fuseseră singuri – gândurile negre începură s-o stăpânească mai des. Joia, ducându-se la bâlciul săptămânal în Armadia, cu ouă, păsări, brânză, lăptării, trecând în zorii zilei pe cărarea de lângă Someş, dincolo de Jidoviţa, se oprea acuma mereu în dreptul stăvilarului şi privea lung vălmăşagul apelor adânci care parcă o chemau. Ce să mai aştepte în viaţă, dacă ce i-e drag o părăseşte? Ropotele valurilor care se zvârcoleau năvalnic, în clocote mugitoare, o învăluiau cu zgomote asurzitoare, stingându-i toate dorurile şi năzuinţele. Se clătina pe picioare. Simţea că dacă s-ar pleca puţin, ar aluneca în gura morţii unde, într-o clipire, s-ar sfârşi toate suferinţele…

  Totuşi într-un colţişoral sufletului ei, chiar în mijlocul chinurilor celor mai crâncene, mai simţea pâlpâirea unei fărâme de nădejde care o îndemna să creadă că încă nu e totul pierdut. Grăuntele de speranţă care nu părăseşte pe om până nu-şi dă ultima suflare, care mai licăreşte în ochii muribundului chiar când inima a încetat de-a mai bate şi când trupul a îngheţat pentru totdeauna – îi dădea şi ei puterea să mai aştepte şi să stăruiască…

  Şi astfel, într-o noapte, după ce plecă George şi după ce tatăl ei stinse lampa şi se culcă, Ana, plânsă şi frântă, ieşi în ogradă, cum mai ieşise de atâtea ori zadarnic de când Ion nu se mai abătea pe la dânsa, cu scânteierea de nădejde în inimă că poate cine ştie?

  Noaptea era neagră şi mohorâtă, noapte de toamnă, tristă şi năbuşitoare. Nouri groşi, plumburii, măturau crestele dealurilor care împrejmuiau Pripasul, învolburându-se în văzduh, înnegrindu-se şi limpezindu-se ca nişte balauri năprasnici porniţi parcă să înghită dintr-o sorbire satul ce dormea adânc şi mut. Pomii prin grădini dârdâiau cutremuraţi de frig, cu nişte glasuri plângătoare şi ostenite.

  Fata, desculţă, strângându-şi pe piept năframa, păşi sprinten spre poartă, zgâlţâită de o frică neînţeleasă şi de frigul care o pătrundea la os. Deschise vraniţa cu mare băgare de seamă, ca să nu scârţâie, şi vru să iasă în uliţă. Se opri însă deodată, trăsnită de spaimă. O mogâldeaţă neagră stătea rezemată de stâlpul porţii. O clipă Ana n-avu măcar puterea să deschidă gura. Apoi, reculegându-se, întrebă în şoaptă:

  — Cine-i aici?

  — Eu, răspunse un glas gros, împrăştiindu-se în întuneric pe nişte aripi nevăzute.

  — Ionică? Murmură Ana într-o izbucnire de fericire, agăţându-se de dânsul şi repetând printre lacrimi: Ionică! Ionică!

  — Am aşteptat să plece George, răsună iarăşi glasul lui Ion cu o tremurare de părere de rău. De câte ori am tot aşteptat aşa, iar tu, Ana…

  Se întrerupse ca şi când i s-ar fi înfipt un cuţit în beregată.

  — Hai în casă, Ionică, scânci fata, trăgându-l de mâneca sumanului. Pe urmă, aducându-şi aminte de tatăl său, care ar scula tot satul în tălpi să ştie că i-a adus pe Ion în casă, adăugă mai plângătoare: Ori barem în ogradă… pe prispă… Vino!

  Ion nu intră. Atâta voise: să-l vadă ea şi să ştie hotărât că n-a părăsit-o. Aşa îşi chibzuise dânsul calea pentru a sili pe Baciu să i-o dea. Ca să izbutească, trebuie s-o ia domol. Altfel i se primejduiau planurile… Acuma ştia bine cum are să-l silească. Numai să nu-şi piardă răbdarea. Graba strică treaba. Fără dibăcie şi şiretenie nu ajungi la mal niciodată.

  Îi zise repede, scurt: „noapte bună” şi se pierdu în beznă înainte ca Ana să mai fi putut răspunde. Dar paşii i se mai auziră pe uliţă, leopăind rar prin noroi, îndepărtându-se din ce în ce până ce se stinseră de tot. Buzele fetei bâlbâiră rugătoare în singurătatea ce o învăluia:

  — Ionică! Ionică!

  Rămase totuşi cu o mulţumire mare în suflet. S-a întors la ea, vasăzică o iubeşte! Poate că niciodată n-a avut visuri mai frumoase ca în noaptea aceasta…

  De a doua zi, Ana parcă ar fi fost alta. Faţa i se îmbujoră de o încredere senină. Umbla mai sprintenă, muncea mai cu drag şi simţea o nevoie ciudată de a arăta lumii întregi că e fericită.

  George, observând îndată schimbarea, s-a bucurat mai întâi crezând că s-a dat pe brazdă. Ana nu mai ofta şi nu mai lăcrima. Părea însă grozav de nerăbdătoare şi stătea ca pe nişte spini, parcă de-abia ar fi aşteptat să-l vadă urnindu-se… Gândindu-se mai bine, George îşi zise pe urmă că trebuie să fie ceva la mijloc. Şi gândindu-se iar, îi fulgeră prin minte:

  — Ion!

  Vru să-l îndepărteze şi nu mai putu. În urechi îi vâjâia ca o bătaie de ciocăne:

  — Ion! Ion! Ion!

  Când, a doua zi, straja îi aduse citaţia, Ion strânse din umeri nepăsător, întrebă în ce zi e judecata, căci nu pricepea scirsul unguresc, şi o