dădu Zenobiei s-o pună bine, după grindă, ca să nu uite sorocul. Numai o clipă şi-a zis: „adică tot e adevărat?” şi pe urmă nici nu s-a mai gândit la Simion Lungu, cum de altfel nu se gândise nici până acuma. Seara se duse iar la Ana. Şi de-aci încolo mereu…

  Glanetaşu s-a speriat de citaţie şi l-a cicălit destul să dea fuga la domnul învăţător, să se roage să-l povăţuiască cum şi ce să facă. Herdelea era doar tot atât de vestit că ştie legile mai bine ca orice avocat, pe cât era de preţuit pentru că nici un doctor nu trăgea măselele mai repede şi fără durere ca dânsul. Altădată Ion alerga cu toate fleacurile să-i ceară sfaturi sau să se înţeleagă măcar cu domnişorul Titu; de ce nu s-ar duce acuma când e vorba de judecată şi când se ştie că judecătorii nu glumesc? Vorbele bătrânului însă nu s-au lipit de dânsul. Gândurile lui acuma erau toate şi mereu la Ana. Până ce nu va fi silit pe Vasile Baciu să i-o dea de nevastă, împreună cu toată moşia, nu mai voia să audă nimic…

  Ziua judecăţii cădea într-o joi. Fiind bâlci în Armadia, Ion a plecat laolaltă cu păirnţii săi, care duceau două mierţe de porumb, să le vândă, ca să mai plătească din dări, deoarece primarul începuse a umbla prin sat, întovărăşit de practicantul notarului, luând zăloage de la cei ce erau rămaşi în urmă.

  Zâmbea un soare bătrânesc de toamnă, învăluind hotarele într-o lumină galbenă potolită, care încălzea tocmai cum îi place omului mai bine. Sub îmbrăţişarea blândă a razelor pământul amorţit parcă respira iar mai zdravăn, copacii îşi răsfirau mai tihniţi frunzele arămii… Şoseaua uruia neîncetat de căruţele care se întreceau s-ajungă mai curând la bâlci. Pripăsenii, mergând mai toţi pe jos, cu saci sau desagi în spinare, păşeau voiniceşte şi vorbeau tare de răsunau râpile şi pădurile. În Jidoviţa cârciumarii botezau rachiul, pregătindu-se pentru după-amiază când oamenii, la întoarcere, se vor opri cu toţii să închine câte un pahar de mulţumire c-au vândut sau cumpărat ce au putut…

  Armadia începe îndată la câteva sute de paşi dincolo de podul de peste Someş. Un orăşel lunguieţ, împrăştiat pe ţărmul râului până la poalele dealurilor, urcându-se chiar şi pe coastă cu casele. De departe străluceşte mândră biserica cu două turnuri şi clădirea liceului românesc, podoabele cele mai de seamă ale Armadiei şi ale întregului ţinut. Dealtfel tot târguşorul e trei-patru străzi care se întâlnesc într-o piaţa largă, în faţa bisericii.

  Glanetaşu, cu Zenobia şi cu Ion, o apucă pe lângă Someş, fiindcă-i calea mai scurtă, şi ies lângă şcoala primară românească în strada Liceului. În dreptul judecătoriei, care se află peste drum de o bisericuţă veche catolică, Ion se opreşte şi trece desagii cu porumb în spinarea mamei sale. Îşi dau întâlnire în piaţă şi apoi bătrânii pornesc înainte, iar feciorul rămâne pe trotuarul de lespezi lucii, scuturându-şi hainele de perii ce-i luase de pe desagi.

  Judecătoria era o clădire mare, posacă, galbenă, cu un etaj şi cu ferestrele zăbrelite; în faţa ei, afară, lângă poartă, se aflau două bănci de scânduri, pe care se odihneau pricinaşii până le venea rândul, căci funcţionarn, copleşiţi de lucru, nu-i sufereau înăuntru, pe coridor sau în sala de aşteptare.

  Ion sosise prea devreme. Până la nouă, când se deschidea cancelaria, trebui să aştepte pe-afară, în tovărăşia altor ţărani, de prin sate îndepărtate, veniţi ca şi dânsul. Tocmai târziu îşi aduse aminte de Simion Lungu şi-l căută din ochi, fără să-l găsească.

  Când în sfârşit un aprod ungur, foarte roşu la faţă şi cu o mustaţă pomădată şi răsucită, începu să strige pe împricinaţi, se opri în faţa porţii trăsura preotului Belciug. Pe capră, lângă vizitiu, şedea ţanţoş Simion. „Mhm! Îşi zise Ion batjocoritor. Îl aduce popa cu brişca!”

  Belciug coborî încet, spuse vizitiului să poposească la gazda lui pe Uliţa Comorilor, unde trăgea totdeauna, şi apoi intră pe poartă, ferindu-se de femeile care se îmbulzeau să-i sărute mâna. Simion rămase pe trotuar, încurcat puţin, aruncând o privire pe furiş spre Ion, care şedea pe bancă, de vorbă cu un moşneag din Vărarea. Sosirea lui Simion îi stânjeni parcă pe toţi dintru-nceput. O ţărancă gureşă, aşezată lângă poartă, pe un fedeleş gol, rupse tăcerea, întrebându-i deodată:

  — Oi fi având şi dumneata vreun necaz pe-aici, măi bade? Simion se uită la Ion şi răspunse cam ruşinat:

  — Apoi am, vezi bine că am. Cine n-are?

  Iară tăcură câteva clipe. Dar pe urmă, încetul cu încetul, îşi reveniră cu toţii şi Simion povesti din fir în păr ce a păţit cu Ion, care tăgăduia aprig tot. Se amestecară toţi în vorbă, unii dând dreptate unuia, alţii celuilalt. Ciorovăiala însă îi apropia mereu. Simion de altfel nu cerea decât brazdele pe care i le tăgăduia flăcăul, căci de bătut s-au bătut în parte. În cele din urmă ascultară sfatul moşneagului din Vărarea: Ion să-i dea înapoi două brazde şi Simion să-şi retragă jalba. Spuse aprodului că s-au împăcat şi îl rugară să le îngăduie să înştiinţeze şi pe domnul părinte că nu mai vor să meargă la judecată. Aprodul îl bătu pe umăr şi le făcu semn să-l urmeze. Intrară în gang. În dreapta şi în stânga erau birourile cărţilor funduare. Inima lui Ion bătu mai repede. Aci are el să vie cu Ana şi cu Vasile Baciu, să-i scrie toate pământurile pe numele lui… Urcară apoi pe o scară veche, foarte roasă. În odaia de aşteptare dădură peste Belciug, care se plimba de ici-colo, cu pălăria în mână, cu faţa mai palidă ca de obicei. Aprodul, arătându-i pe cei doi ţărani, îi zise rânjind mulţumit:

  — S-au împăcat… Nu trebuie judecată…

  Preotul se opri brusc, ca şi când glasul aprodului l-ar fi speriat. Văzând însă pe Simion împreună cu Ion, înţelese şi se înfurie. Se băgase în cearta dintre dânşii într-o clipă de necaz prostesc, crezând că izbind pe feciorul Glanetaşului are să simtă lovitura