şi familia Herdelea. Aşa se grăbise de scrisese pâra lui Simion, susţinând-o şi prin mărturia lui de preot. Peste câteva zile însă, potolindu-şi supărarea, i-a părut rău că s-a amestecat. Nu se cuvine ca un preot să-şi năpăstuiască credincioşii, târându-i în faţa judecătorilor unguri. Ar fi fost mulţumit dacă s-ar fi putut împăca lucrurile, fără să mai ajungă prin Armadia, dar şi fără să iasă dânsul micşorat, căci din gură tuna şi fulgera mereu împotriva lui Ion. Fiindcă, în asemenea împrejurări, pricinaşii n-au îndrăznit să se învoiască acasă, Belciug a venit cam în silă la judecată, muncit de gândul cum ar putea potrivi toate aşa încât să rămână cu faţa curată. Îşi făcuse, plictisindu-se în sala de aşteptare, o cuvântare bine simţită prin care să apeleze la inima judecătorului pentru a dobândi iertarea vinovatului, dacă făgăduieşte să se îndrepte… Atunci a picat aprodul cu împăcarea, răsturnându-i deodată toate intenţiile. I se păru că ţăranii s-au întovărăşit ca să-şi bată joc de dânsul.

  — Piei din ochii mei, măgarule! Se răsti la Simion, indig-nat. M-ai adus până aici ca acuma să mă faci de râs înaintea oamenilor? Las că ştiu eu ce poamă eşti şi tu! Am să te învăţ eu minte şi pe tine, becisnicule!

  Simion se făcu mic de tot şi mormăi foarte încet, să nu-l audă popa, dar totuşi să-şi poată zice că n-a tăcut:

  — Apoi nu te-am adus eu, domnule părinte, că dumneata m-ai adus!

  Câţiva ţărani, care-şi aşteptau rândul, se adunară ciopor într-un colţ, spăimântaţi. Numai o babă, neputându-se stăpâni, bolborosi:

  — Mai rar popă ca acesta… În loc să împace oamenii, îi învrăjbeşte…

  Pe Ion îndârjirea preotului îl ului. În gând îi răsări deodată întrebarea: „Ce-o fi având cu mine?” O presimţire urâtă începea să i se încuibeze în immă. Pleoştit se apropie de fereastra ce dădea în curtea judecătoriei. Se rezemă de perete şi se uită din ce în ce mai zăpăcit împrejur. În antreu se coborâse o tăcere grea, între-tăiată numai de paşii preotului care îşi reluase plimbarea de ici-colo, mai nervos, aruncând deseori priviri zdrobitoare spre Simion Lungu. Când Belciug obosi şi se opri, se auziră din sala de judecată întrebări grăbite, într-o românească pocită, rostite de un glas aspru şi urmate de răspunsuri umile, înfricoşate…

  O teamă stranie cuprinse pe Ion încetul cu încetul. Simţea o ameninţare de care nu se putea feri. Se mira cum de nu s-a sinchisit el deloc până acuma de afacerea aceasta? De ce nu s-a împăcat mai dinainte, când ar fi fost atât de uşor? Îi părea foarte rău că n-a cerut cel puţin învăţătorului să-l lumineze ce să spună şi cum să răspundă… Se întoarse şi-şi aruncă ochii afară. Curtea era strâmtă, pardosită cu piatră şi împrejmuită cu un gard de scânduri foarte înalt. În fund o casă joasă, cenuşie, posomorâtă, cu ferestrele zăbrelite cu drugi groşi de fier… Ion tresări. Asta era temniţa. Un fior de groază îi furnică sufletul… În curte trei ţărani tăiau lemne sub privegherea unui paznic în uniformă urâtă, cu puşca la umăr. Ţăranii hâţâiau ferăstrăul alene şi nepăsători, pe când paznicul nu-i scăpa din ochi şi doar uneori îşi îndrepta cureaua de la armă, mândru şi porun-citor. „Vasăzică aici…? Se gândi flăcăul, curmându-şi însă firul gândirii, cuprins de îngnjorare.

  Alt aprod, bătrân, leneş, cu ochelari, îi introduse înăuntru. La biroul din mijloc, cu spatele la fereastra dinspre stradă, stătea un domn gros, cu o chelie ascunsă puţin sub nişte fire rare de păr lung, cu ochii încruntaţi, având dinainte, pe masă, o cruce de metal. Belciug, cu o înfăţişare solemnă, se aşeză îndată în stânga, lângă perete, pe un scaun. La alt birou, un domn sfrijit şi gălbejit, cu mustăţi cărămizii şi cu o cărare aleasă foarte îngrijit, răsfoia într-un teanc de acte, scoase câteva hârtii şi le puse ceremonios pe masa judecătorului. Aerul era apăsat şi atât de vrăjmaş, încât cei doi ţărani se uitară repede unul la altul, îngroziţi, gata parcă s-o tulească în orice clipă.

  Deodată însă întrebările judecătorului porniră nerăbdătoare. Cum te cheamă? De câţi ani eşti? Ion simţi de-acum foarte limpede cum îl învăluie primejdia. De-acum s-a isprăvit… Nu mai e nici o scăpare… Când Simion răspunse, fără să se uite la Belciug, că s-au împăcat afară şi că-şi retrage jalba, mai avu o scânteiere de nădejde. Dar se stinse îndată. Judecătorul nici nu lăsă pe Simion să isprăvească, sări în picioare şi începu să răcnească:

  — Atunci de ce mai veniţi pe-aici, ticăloşilor, să mă încurcaţi? O să vă bag la răcoare pe amândoi, o să vă…

  Atunci Belciug se ndică de pe scaun şi se apropie, zicând cu sfială:

  — Pardon… Două cuvinte…

  Judecătorul mai rău se întărâtă. Începu să dăscălească şi pe Belciug că de ce nu explică boilor c-aici e judecătorie unde oamenii au de lucru, nu să-şi piardă vremea cu fleacuri… Preotul roşi şi rosti câteva vorbe pe ungureşte. Deşi ştia binişor ungureşte, avea oroare să vorbească mai ales în faţa autorităţilor, vrând astfel să dovedească tuturor că românul nu renunţă niciodată la drepturile lui. Judecătorul, care îl cunoştea, se zăpăci auzindu-l vorbind ungureşte şi deodată se îndulci. Îl pofti să ia loc, îşi trase scaunul mai aproape de dânsul şi-l ascultă cu mare luare-aminte. Belciug vorbi mult. Era în joc prestigiul lui faţă de ţărani, care merita jertfirea trecătoare a unui principiu.

  Ion şi Simion nu mai înţelegeau nimic; doar privirile judecătorului, care îi fulgerau în răstimpuri, le spuneau că e vorba de ei şi că nu e bine. Când încetă preotul, judecătorul se sculă iar şi numaidecât se răsti la Ion:

  — Vasăzică tu eşti spaima satului, câine ticălos! Bine. Foarte bine. Te dezvăţăm noi de nebunii, fii pe pace! Ai să vii să stai două săptămâni la răcoare, ca să-ţi treacă pofta de bătăi! Mişelule şi netrebnicule!

  Ion îngălbeni; apoi tot sângele i se urcă în obraz. Rosti, cu fruntea sus, cu ochii aprinşi:

  — Apoi să