— Să taci, ticălosule! Nici o vorbă, că pe loc te pun în lanţuri! Şi acuma ieşi afară! Marş!

  Flăcăul ieşi clătinându-se, fără să mai vadă cum Belciug dă mâna judecătorului care-i zâmbeşte prietenos…

  În aceeaşi joi, după-amiază, pe când Herdelea, profitând de vremea frumoasă şi călduţă, sforăia închis în stupină, iar dăscăliţa cu fetele alegeau fasole pentru mâncarea de seară şi vorbeau de Pintea, mirându-se că au trecut zece zile de la răspunsul lor fără ca el să mai fi dat vreun semn de viaţă – o căruţă se opri în faţa casei şi, în vreme ce caii îşi scuturau clopoţeii de la gât, un glas strigă pătrunzător:

  — Domnule-nvăţător! Domnule-nvăţător!

  Ghighi, recunoscând glasul, se repezi afară, aruncând vorba:

  — E drăguţa tatii!

  În vârful căruţei era cocoţată o săsoaică bătrâioară şi roşcovană, cu o faţă veşnic râzătoare, care de patruzeci de ani, în fiecare joi se ducea în Armadia, la târg, cu căruţa plină de pâine de vânzare. Herdelea o cunoştea încă de pe vremea când fusese elev la liceu. Toată casa o iubea şi o poreclise „drăguţa tatii”, fiindcă pe cât îmbătrânea cu atât se hârjonea mai mult cu domnul învăţător, în amintirea tinereţilor de odinioară.

  — Fii bună, domnişoară, vino de ia scrisoarea asta pe care mi-a dat-o domnul Bălan de la poştă pentru dumneavoastră! Zise săsoaică cu ochii zâmbitori. Că mi-e greu să mă mai cobor de-aci şi caii-s nebunatici…

  Ghighi alergă, curioasă, la căruţă. Drăguţa, întinzându-i scrisoarea, întrebă în şagă, lungind vorbele săseşte:

  — Da domnu-nvăţător nu-i acasă?

  — Tata doarme, drăguţă! Murmură Ghighi cu ochii la scrisoarea care era o telegramă, şi apoi fugind într-un suflet în casă, tocmai din cerdac adăugă: Mulţumim, drăguţă!

  — N-aveţi pentru ce, n-aveţi pentru ce! Vorbi săsoaica singură, mângâind cu biciul şoldurile cailor care porniră îndată la pas.

  Telegrama stârni o emoţie mare în toată casa. Doamna Herdelea îndeosebi privea toate depeşele drept nişte cobitoare de rău. Numai două a primit de când e măritată, şi amândouă au fost fatale: una le vestise, în trei cuvinte reci, moartea surorii ei celei mai dragi, prăpădită într-un spital din Cluj în urma unei operaţii, iar a doua le-a adus ştirea îmbolnăvirii singurului ei frate pe care, până ce a ajuns ea la Monor, l-a găsit pe catafalc… Astfel, acuma se uitau toate trei înspăimântate la fiţuică, întrebându-se de la cine o fi şi ce o fi cuprinzând, închipuindu-şi numai veşti sinistre şi neîndrăznind să o desfacă.

  — Eu o rup şi, ce o fi să fie! Strigă în cele din urmă Ghighi. Cum îşi aruncă însă ochii în telegramă, cum izbucni voioasă:

  — E de la Pintea! Vine Pintea! Mi-am zis eu că de la el trebuie să fie, dar n-am vrut să vă spun, ca să fie mai mare surpriza! Adăugă apoi, învârtindu-se prin odaie în paşi de vals şi fâlfâind hârtia în aer.

  — Ia s-o văd şi eu! Zise Laura, revenindu-şi în fire, cu glasul tremurat de emoţie. Şi cum Ghighi nu se mai astâmpăra, sfârşi mai apăsat: Ei, dă-o-ncoace, nebuno, nu mă mai necăji!

  Laura citi rar şi solemn: „Fericit nespus, sosesc sâmbătă – George”.

  Dăscăliţa, cu ochii înlăcrimaţi de bucurie, o citi de asemenea şi descoperi, într-un colţ, un adaos, cu creionul: „Multe gratulări – Bălan”.

  — Uite, ne gratulează bietul Bălan! Murmură ea plângând de-a binelea.

  Bălan era singurul funcţionar român de la poşta din Armadia, prieten bun cu Herdelea. Ştiind că Pintea ceruse mâna Laurei şi trecându-i prin mână telegrama, nu l-a lăsat inima să nu fie cel dintâi care trimite familiei întregi felicitările cuvenite.

  — Ce om bun, sărmanul Bălan, observă Ghighi, luând hârtia preţioasă. Dacă nu era el, cine ştie când ne venea, că jidovii ceia de la cancelarie ţin toate scrisorile cu zilele… Şi cum a găsit el tocmai pe drăguţa tatii!

  Cuprinsă de un nou fior de bucune, Ghighi o tuli să scoale pe Herdelea, să-i comunice şi lui vestea cea mare. Bătu cu pumnii în uşa stupinei, tropăind şi din picioare, şi strigând:

  — Tată! Tată! Vine Pintea! Vine…

  Deodată se opri şi, ţipând ca din gură de şarpe, porni în goana mare spre casă, dând din mâini, ca o desperată, căci sărind nebuneşte pe lângă stupină, stârnise duşmănia unei albine care, mânioasă cum sunt ele în preajma somnului de iarnă, s-a repezit la Ghighi şi i-a înfipt acul drept în colţul gurii.

  Speriate de ţipetele ei, dăscăliţa şi Laura îi ieşiră înainte ostoind-o. Herdelea, cu somnul în gene, se ivi în uşa stupanei, mormăind:

  — Da ce-i? Ce s-a întâmplat? Ce zbiară aia aşa?

  După întâia durere şi spaimă, Ghighi plânse mai ales de frică să nu se umfle şi să nu mai poată merge la serata dansantă, care pica tocmai acuma duminică. Numai Herdelea o linişti, asigurând-o că-i trece negreşit până duminică încât poate să fie chiar regina balului.

  Învăţătorul studie apoi telegrama, cu ochelarii pe nas, de-abia ascunzându-şi fericirea.

  — Ei, prea bine… Să poftească şi avem să-l primim cum se cuvine! Zise dânsul în cele din urmă, împăturind frumos telegrama şi punând-o în buzunar, ca să se poată făli cu ea la toţi cunoscuţii.

  Până seara au adus pe tapet toate treburile ce le stârnise sosirea peţitorului. Unde va trage Pintea? Iată o problemă gravă. Ei nu-l pot găzdui, fiind mulţi şi neavând decât trei odăiţe. Dar, chiar dacă ar avea mai multe, n-ar şedea bine unui logodnic să petreacă nopţile în casa logodnicei. Va trebui deci să doarmă în Armadia. Masa însă poate s-o ia aici, precum poate să stea toată ziua, să se obişnuiască mai bine cu Laura. Fireşte, toate acestea înseamnă cheltuială grea. Ce are a face? O dată se mărită o fată… Vor tăia câteva găini, neapărat. Dar nici carnea de vacă nu poate