să lipsească, deşi s-a cam scumpit. În orice caz, nici o masă nu se poate fără carne. De prăjitun vor îngriji fetele, căci Laura e meşteră mare… Bine ar fi dacă ar şti la ce oră va sosi sâmbătă? Înainte sau după prânz? Poate că s-ar putea ghici din telegramă? Nu se poate. Destul de rău că n-a precizat, ca să ştie cum să orânduiască masa… Duminică, fireşte, vor merge împreună la serata dansantă. Cine ştie de nu vine chiar înadins ca să meargă şi la bal împreună cu Laura, să se mândrească în faţa lumii cu aşa logodnică frumuşică. Laura roşi până în vârful urechilor şi se întrebă ce vor zice fetele când vor afla că se logodeşte? Desigur că foarte multe vor invidia-o. Probabil însă că se cam ştie în Armadia, căci nu se poate ca tata să nu fi bătut toba…

  — Să ştii că din pncina balului vine tocmai sâmbătă! Strigă Ghighi, muncită numai de gândul seratei şi ţinând la obraz o batistă muiată în apă rece. Eu imediat am ghicit! Atât mai bine! Cel puţin avem un cavaler sigur! Am să dansez până-mi fac pantofii ferfeniţă! Numai să nu mi se umfle sărăcia asta de înţepătură!

  Regretau toţi că nu era şi Titu acasă, ale cărui sfaturi în privinţa primirii lui Pintea ar fi fost foarte folositoare. Titu însă, de o vreme încoace, mai mult stătea prin Jidoviţa decât pe-acasă.

  Deocamdată se înţeleseră ca Herdelea să meargă mâine până-n ziuă, întovărăşit de Ghighi, spre a face cumpărăturile trebuincioase. În acest scop învăţătorul avea, mai întâi, să ia un avans din leafa lunii următoare, ca să aibă cu ce ţine piept cheltuielilor; apoi să vorbească cu măcelarul Ştrul din Jidoviţa, de la care luau pe datorie, să nu le facă pocinogul să-i lase fără de carne de vită.

  Titu, sosind, ca de obicei, tocmai la masă, exclamă iar: „Foarte drăguţă femeie doamna Lang”, ceea ce însemna că a întâlnit-o şi era mulţumit. Apoi cercetă telegrama cu mutra unui om care o aşteptase, aprobă cu mici rezerve planurile de primire, găsind însă şi prilejul de-a mai pomeni de câteva ori de Rozica, cu nişte ochi atât de strălucitori parcă mereu i-ar fi venit să povestească tuturor că e iubit de o femeie fermecătoare şi că mâine-poimâine va fi un adevărat erou de roman sentimental.

  Când să se ndice de la cină, se auzi o bătaie sfioasă în uşă.

  — Da cine-o mai fi aşa de târziu? Zise Herdelea adăugând tare: Intră!

  Glanetaşu se strecură în odaie ca şi când l-ar fi urmărit cineva de-aproape. Mărturisi, mereu încurcându-se, ce-a păţit Ion azi-dimineaţă la judecătorie şi rugă pe Herdelea să-i înveţe cum să scape bietul băiat de temniţă. Vestea căzu ca o bombă; indignarea umplu îndată toată casa. Dar Ion? De ce nu vine el? Bătrânul se zăpăci. I-e ruşine că n-a venit înainte de proces, cum l-a îndemnat dânsul şi cum ar fi fost bine de poate nici nu păţea ce-a păţit. Se vede însă că Ion are ce are, că parcă nu-i sunt toţi boii acasă… Toată familia ceru pe Ion.

  În curând Glanetaşu se reîntoarse cu Ion şi cu Zenobia. Flăcăul povesti cu de-amănuntul tot ce s-a întâmplat, întrerupt deseori de Zenobia care afurisea cu gura plină şi pe popa, şi pe Simion, şi pe judecător.

  — Pămătuful! Strigă dăscăliţa la sfârşit, fierbând de revoltă. După o tăcere de compătimire însă Ion întrebă cu lăcomie:

  — Acu ce-i de făcut, domnule învăţător?

  — Apoi am să-ţi fac o plângere tocmai către ministrul justiţiei, ca să afle şi cei mari cum se poartă cu oamenii domnu de pe-aici… Am să-ţi fac, Ioane! Numai să-ţi vie întâi sentinţa, peste câteva zile, să vedem ce spun într-însa dumnealor!

  Zenobia, drept mulţumire, îşi făcu o sumedenie de cruci, căzu în genunchi şi bătu la repezeală vreo zece mătănii, stârnind hazul tuturor. Plecară apoi toţi trei blagoslovind pe Herdelea pentru că îi scapă dintr-o pacoste atât de grea.

  — I-aş fi putut face jalba şi acuma – zise învăţătorul după ce rămaseră singun – dar vă trebuie trăsura lui Belciug la bal…

  — Perfect ai chibzuit! Murmură Titu, zâmbind mulţumit, cu gândurile la Rozica…

  Pintea sosi spre seară, pe o vreme ploioasă, într-o brişcă galbenă, trasă de doi căluşei iuţi şi grăsuni.

  Ghighi, care mai mult stătuse pe-afară decât în casă, toată ziua, cu ochii pe şosea, zări trăsura de departe şi, deşi nu cunoştea pe Pintea, ghici că el trebuie să fie şi dădu alarma cu însufleţire:

  — Vine! Iute, iute!

  Întreaga familie apăru în uşa casei. Herdelea şopti Laurei să iasă mai în faţă, să vadă omul că-l aşteaptă cu drag. Pintea, sub umbrela pe care ploaia de toamnă dărăbănea fără cruţare, scoase pălăria ceremonios, dând din cap cu un surâs triumfător.

  — Uite ce tânăr simpatic! Murmură dăscăliţa silind pe Laura să roşească.

  Trăsura se opri o clipă în uliţă, înaintea casei.

  — Hai, Titule, deschide poarta! Strigă Herdelea.

  Titu se repezi în capul gol şi brişca intră în ogradă, după ce Pintea coborî şi veni spre pridvor, ridicând mai sus umbrela şi ferindu-se să nu calce în noroi. Toţi îl întâmpinară în cor:

  — Bine-ai sosit!

  — Bine v-am găsit! Bine v-am găsit! Repetă dânsul intrând în cerdac şi scuturându-şi umbrela peste parmaclâc. M-a făcut leoarcă ploaia asta… Din Lechinţa până aici n-a stat nici un minut… Dar bine c-am ajuns…

  Herdelea îl îmbrăţişă şi-l sărută pe amândoi obrajii, ceea ce nu se obişnuia decât între neamuri. Pintea sărută mâna doamnei Herdelea care, fiind foarte mişcată şi voind să se stăpânească, avea o înfăţişare rece, zicându-i „Bună ziua, domnule!” Laura îi întinse graţios mâna, cu un surâs cochet prin care căuta să-l încătuşeze mai mult; el vru să-i spună ceva drăgălaş, dar, neîndrăznind s-o tutuiască, precum făcuse în scrisori, se mulţumi să-i sărute mai lung mâna şi apoi, spre a-şi ascunde zăpăceala,