— Mi-a vorbit atâta despre dumneata… sora dumitale… Încât te-am cunoscut imediat…

  Titu dădu o mână de ajutor vizitiului să deshame caii. Deoarece ei n-aveau şură sau şopron, îl sfătui să acopere brişca cu o pătură, iar caii să-i bage în grajd unde se mai găseşte puţin fân; dacă va mai trebui, vor cere de la vecini, că anul acesta este nutreţ din belşug… Ploaia îl udă până la piele, ceea ce nu-l împiedică să strângă bărbăteşte mâna lui Pintea care, împreună cu ceilalţi, zăboveau tot în cerdac.

  — Credeam că nici n-ai să mai vii pe ploaia asta scârboasă! Ei, dar ce mai staţi aici în umezeală? Haidem în casă! Leapădă-ţi şi tu, George, macferlanul şi umbrela, că uite cum curge apa din ele!

  Îl duseră în salonaş. Întrebările nu mai conteneau: când ai plecat, unde ai poposit, ce-ai păţit pe drum? Şi copleşindu-l cu întrebări, încât el abia biruia cu răspunsurile, toţi îl cântăreau din ochi cu o curiozitate pe care nici măcar nu încercau s-o ascundă.

  Era de vreo douăzeci şi cinci de ani, cu o înfăţişare plăcută, cu nişte ochi negri cam mici şi neastâmpăraţi şi cu o mustăcioară cărbune, îngrijită. Părul aspru, pieptănat în sus, era retezat drept, ca o perie. Cu mişcările iuţi şi îmbrăcat într-o redingotă puţin prea lungă, sub care purta o vestă încheiată în nasturi deşi până la gulerul alb şi tare ce-i cuprindea gâtul scurt, n-avea mai nimic preoţesc nici în ţinută şi nici în vorbă.

  Vedea cum îl examinează toată familia şi aceasta îl încurca, dar totuşi povestea mereu, căutând vorbele cele mai alese şi aruncând deseori ochii la Laura, care stătea lângă el, îl privea tăcută şi se roşea ca sfecla când întâlnea căutăturile triumfătoare ale bătrânilor.

  Pintea vorbi mai cu seamă despre părinţii lui, pe care-i iubea mult. Tatăl său era preot în Lechinţa, iar Lechinţa era un orăşel cam cât Armadia, însă împestriţat cu toate neamurile şi fără culoarea românească de aici. Herdelea îşi aduse aminte că a umblat şi dânsul prin Lechinţa, acum vreo optsprezece ani, la o „reuniune” de învăţători, împreună cu Titu, care pe atunci era un băieţandru de vreo cinci anişori. Îşi aminti chiar că cunoscuse şi pe tatăl lui George, care la banchetul de adio a ţinut o cuvântare înflăcărată… Pe urmă Pintea mai spuse că are mulţi fraţi şi surori, care aproape toţi sunt gospodăriţi şi răspândiţi prin toate colţurile pământului românesc. Acuma i-a venit rândul lui să-şi întemeieze fericirea… Zicând aceasta se uită cu mai multă îndrăzneală la Laura care se topi de ruşine şi se sculă repede, făcându-se că trebuie să caute ceva pe la oglindă, unde, privindu-se puţin, îşi potrivi părul la tâmple.

  — Ei, fetelor.

  — Interveni iar Herdelea, frecându-şi zgomotos mâimle.

  — Ia să ne aduceţi voi ceva să mai dezmorţim oleacă pe George, că văd că-i rebegit rău de ploaie şi de frig… Cred că bei şi tu, ginere, un şnaps fain de tot, ştii, românesc, de-al nostru?

  Fetele ieşiră ca nişte sfârleze, bucuroase că pot să-şi comunice la repezeală impresiile. Aşezând pe o tavă păhăruţele şi sticla cu rachiu fiert şi îndulcit, Laura întrebă cu inima strânsă:

  — Ce zici, Ghighiţo? Cum ţi se pare?

  — O, dar ştii că-i foarte drăguţ, se jură Ghighi din toată inima. Zău, Laura, e de o sută de ori mai simpatic ca Ungureanu… Mă şi mir cum nu ţi-a plăcut ţie până acuma? Nu vezi că-i elegant, nu ca teologii ceilalţi care se plimbă veşnic cu umbrela subţioară… Parcă nici n-ar fi teolog, parcă ar fi cel puţin inginer!

  — Adevărat? Stărui Laura strălucitoare… Nu-i prea mic?

  — Ce mic? Se cruci cealaltă. E doar tocmai cât tine de înalt… Adică de unde până unde vrei să fie negreşit ca prăjina de Ungureanu? Ş-apoi n-ai văzut ce brişcă superbă are? Asta-ţi spune cât de colo că-s oameni bogaţi şi vrednici!

  — Mie totuşi mi se pare că-i prea mic, reveni Laura care dorea să audă cât mai multe laude spre a se convinge pe deplin şi pentru a-şi risipi toate îndoielile ce-i mai necăjeau uneori sufletul.

  — Lasă, nu mai cârti! Aveţi să fiţi o pereche încântătoare! Sfârşi Ghighi cu însufleţire.

  Pintea bău puţin ca să nu-şi închipuie oamenii că poate-i beţiv. În schimb limba i se dezlegă din ce în ce. Era vorbăreţ din fire şi-i plăcea şi lui însuşi cum povesteşte. Şi astfel, după ce se mai obişnui puţin şi-şi învinse sfiala, începu iar despre rudele lui, apoi despre cunoscuţii şi prietenii comuni, pe urmă despre el însuşi, despre viaţa lui în liceu, la seminar… Numai despre Laura nu scoase nici un cuvânt. De altminteri toţi găsiră că aşa se cuvine, căci chestia asta, fiind serioasă, nu trebuie adusă în discuţie decât cu băgare de seamă şi în momentul oportun…

  Când Pintea conteni, fetele aruncară pe masă balul de mâine seară şi până la cină avură vreme să-l macine. Fireşte că George venise înadins ca să nu lipsească de la faimoasa petrecere din Armadia. Nici Laura şi nici Ghighi nu voiră să-i spună în ruptul capului în ce fel de toalete vor apărea, ca să-i poată face mâine o surpnză cu atât mai mare când le va vedea… Pintea, galant, îşi oferi brişca lui spre a merge cu toţii împreună, iar Herdelea se pregăti să primească, mulţumit că scapă uşor de grija trăsuni pentru mâine. Laura refuză consternată: ce ar zice armadienii de aşa ceva? Apoi nici n-ar încăpea toţi într-o singură trăsură, căci pe ele trebuie să le întovărăşească cel puţin Titu şi să-şi ducă o sumedenie de cutii cu rochii, neputând pleca de acasă îmbrăcate ca să ajungă acolo într-un hal fără hal. Şi în sfârşit ele s-au înţeles să tragă la Elvira Filipoiu unde trebuie să se gătească… Primi însă bucuroasă ca Pintea să vie să le ia de la Filipoiu şi să se ducă