Cum tânărul nu se pronunţase încă unde are de gând să petreacă noaptea şi ca să nu-şi închipuie c-ar putea fi găzduit aici, Titu, îndemnat de dăscăliţă, prinse un prilej şi-l sfătui să tragă în Armadia la Augustin, un cărăuş foarte cumsecade, care are casă bună şi n-o să-i ceară nici un ban când îi va spune că-i trimis de Herdelea. Pintea nu se gândise la aceasta, se zăpăci puţin şi rugă pe Titu să-l însoţească făgăduindu-i în schimb să-l trimită acasă cu brişca. Titu, fireşte, se învoi, mai ales în nădejdea că poate va avea norocul să zărească în trecere pe Roza Lang.

  La masă Pintea de-abia mâncă, iar Laura ciuguli şi mai puţin ca de obicei din bunătăţile ce le căra Ghighi, care era supărată că tocmai cei pentru care le-au gătit fac atâtea mofturi de ţi-e şi necaz.

  Târziu de tot, tânărul se urni totuşi să plece. Dacă ar fi fost după el, nici n-ar mai fi plecat, ci ar fi stat de vorbă până dimineaţa… Herdelea îi lumină calea cu lampa, în vreme ce femeile îi strigară de mai multe ori să nu uite că mâine la prânz e aşteptat. De altfel, cum ploaia încetase şi cerul se răzbunase puţin, probabil să avem mâine o zi minunată…

  Fetele, care dormeau în salon, într-un pat, ciripiră şi se sfătuiră până după miezul nopţii. Laura lăcrimă de câteva ori câte puţin, iar când se gândi la cadrilul al doilea şi la primele tururi, plânse de-a binelea. Ghighi însă lăuda din răsputeri pe Pintea, spunând că întruneşte toate calităţile unui bărbat ideal; şi printre picături nu uita să-şi bată joc de Ungureanu, de stângăciile lui comice, de mâinile lui veşnic umede, de încrederea lui ridicolă, şi era foarte mulţumită când izbutea să facă şi pe Laura să râdă.

  Totuşi, în noaptea aceea Laura a visat numai pe Aurel, care părea că o iubeşte nebuneşte şi voia să se împuşte din pricina lui Pintea, cu care părea că dansează cadrilul al doilea, fericită, invidiată de toate fetele, pe când Pintea stătea bosumflat într-un colţ, ca o arătare urâtă…

  Duminică, după ce clopotele sunară ieşirea din biserică, Titu se repezi la preotul Belciug să-i ceară trăsura pentru deseară. Intrând în ogradă, inima i se strânse puţin. Nu mai întâlnise de mult pe Belciug, căci acuma toată vremea şi-o omora alergând după Roza Lang. Ştia însă foarte bine că popa întorcea capul când trecea prin faţa casei lor, ca să nu salute, şi că, întâlnindu-se deunăzi prin Armadia cu Herdelea, s-a făcut a nu-l vedea… Niciodată până acuma răceala între preot şi învăţător nu fusese atât de făţişă, încât Titu se temea puţin să nu se fi întins şi asupra lui supărarea popii.

  Belciug abia sosise acasă, însoţit de câţiva sfetnici de-ai bisericii, care, înghiţind în sec, îl priveau cum mânca şi aşteptau să isprăvească spre a lua o înţelegere în privinţa clădirii noii biserici. Preotul era în toane deosebit de bune şi primi pe Titu cu o adevărată explozie de prietenie.

  — Noroc, poete! Are să mi se surpe hornul de când n-ai mai fost pe la mine… Ce mai veste-poveste prin ţara muzelor? Ce vânt bun te aduce?

  Poezia era una din pasiunile preotului, în amintirea vremurilor când şi el mâzgălise versuri spre a-şi uşura inima, demult, înainte de a intra în seminar, de dragul unor ochi albaştri şi mângâioşi.

  — Aş vrea să-ţi spun câteva vorbe, părinte, zise Titu, uluit de primirea prea călduroasă, cu un glas care arăta că ar dori o întrevedere fără martori.

  Belciug dădu afară pe sfetnici:

  — Haideţi, plecaţi acasă că acum n-am vreme de voi! Veniţi după-amiazi, pe la vecernie!

  Când rămaseră singuri, popa îi turnă un pahar de vin.

  — Ei, să trăieşti şi să te văd cât Coşbuc de mare! Ură Belciug, ciocnind şi golind paharul dintr-o duşcă.

  Titu voise să aducă vorba mai pe departe, dar din pricina amabilităţii preotului, se pomeni că-i zice prosteşte:

  — Ne-ar trebui brişca dumitale pentru deseară… Ştii că-i balul deseară… Dumneata tot nu te duci, iar noi…

  După toanele bune ale preotului, Titu s-ar fi aşteptat să-l întrerupă scurt şi să-i spună „ai zis”, ca altădată. Cum însă Belciug tăcea şi se întuneca, tânărul se opri singur, încurcat, cu o privire nedumerită… Trecu un răstimp greu până ce popa, cu ochii în farfuria goală şi jucându-se cu furculiţa, începu rar, gânditor:

  — Am să v-o dau, fireşte, dar numai pentru dumneata… Pentru dumneata, înţelegi? Căci pentru părinţii dumitale n-aş da-o, mai bine s-o ardă focul… Uite aşa! Ţi-o spun verde: n-aş da-o… Acum dumneata eşti băiat deştept şi mă vei pricepe fără multe explicaţii. Când a venit tatăl dumitale aici m-am bucurat din inimă, ştiţi prea bine, şi am făcut ce-am putut ca să-i fiu de folos. N-aş fi crezut niciodată că-mi va fi potrivnic, ca să nu zic vrăjmaş pe faţă. Să nu creadă dânsul că eu sunt prost. Am simţit de mult că mă sapă şi am tăcut. Dar toate au o margine… toate… Când am deschis ochii, m-am speriat de ce-am văzut…

  Nu ridică deloc privirea din farfurie. Numai cu ţăranii era mai îndrăzneţ. Încolo se sfia când spunea cuiva în faţă lucruri neplăcute… Titu stătea pe ghimpi. Cuvintele preotului i se păreau nedrepte şi jignitoare. Se gândi o clipă să-i trântească o obrăznicie şi să sfârşească. Dar aceasta ar fi însemnat să rămână fără trăsură.

  — Acuma nu mai lua în seamă şi dumneata toate mărunţişurile, zise dânsul în cele din urmă, văzând că Belciug a încetat.

  Într-adevăr, preotul părea că-şi sleise toată mustrarea. Răspunse cu alt glas:

  — Dar ştii că n-am vizitiu? Omul meu trebuie să meargă de noapte la moară în Dumitriţa, că morile de apă din Jidoviţa măcină scump şi prost, pe când în Dumitriţa e o moară de foc care face o făină ca aurul…

  — Nu-i nimic, am