— Numai să băgaţi de seamă să nu vă răstoarne că-s hodiniţi şi buieştrii… Petrecere bună!

  Trecând spre casă, Titu înştiinţă pe Ion că-l ia ca vizitiu deseară. Venind, îşi pregătise o cunună de înflorituri pentru a povesti ce-a păţit la popa. Dar n-a mai putut spune nimic deoarece sosise Pintea.

  După masă lucrurile erau potrivite aşa fel ca Laura să rămână între patru ochi cu Pintea, spre a-şi putea descărca sufletele… Stătură împreună, singuri, aproape un ceas şi totuşi nu vorbiră deloc de iubire, ci numai de nimicuri neînsemnate, făcând pauze mari şi roşind copilăreşte când li se întâlneau privirile furişe… Fiecare îşi zicea în sine că ar trebui să înceapă celălalt şi în sfârşit se mângâiară că se vor lămuri mai bine deseară, la bal, unde în potopul de lume şi de muzică le va veni mai lesne să-şi deschidă inimile.

  Herdelea, parc-ar fi simţit că tinerii au pierdut vremea degeaba, făcu ce făcu şi prinse pe Pintea într-o convorbire serioasă de numai câteva minute, dar de-ajuns ca să-i spună tot ce trebuie să spună un socru cumsecade unui ginere cinstit. Când îi declară limpede că nu poate să dea Laurei nici un ban zestre, tânărul s-a ruşinat şi s-a emoţionat, iar când bătrânul a adăugat că fata va avea totuşi un trusou modest şi cele ce-i trebuiesc în casă, Pintea a protestat că n-are nevoie de nici o aţă, că Laura e cea mai mândră comoară din lume şi că de altfel la logodnă nădăjduieşte să vină cu părinţii săi, care vor îndrăgi pe Laura desigur tot aşa cum o iubeşte el.

  — M-am crezut dator să-ţi arăt situaţia din vreme cum este, ca să n-avem pe urmă neînţelegeri, încheie Herdelea mulţumit, bătându-l pe umăr.

  Spre seară Pintea a plecat în Armadia, la gazdă, să lase răgaz fetelor să se pregătească în tihnă de bal…

  Trăsura popii se umplu de cutii, de legături, de geamantane, parc-ar fi pornit tocmai în Siberia. Titu trebui să se cocoţeze pe capră, lângă Ion; fetele însele de-abia se vedeau dintre bagaje. Herdelea dăduse lui Titu bani de cheltuială, dar îi spuse de nenumărate ori să nu fie mână spartă, să-i ţie legaţi cu şapte aţe, căci nu se poate şti cât va mai sta Pintea pe-aici şi fiecare gologan e numărat; să plătească peste taxa de intrare cel mai mult cincizeci de creiţari, ca să salveze onoarea familiei, să fie trecuţi în Gazeta Transilvaniei printre „suprasolvenţi”, dar să nu se întindă la chef…

  — Dumnezeu să v-ajute! Murmură dăscăliţa, cu lacrimi în ochi, văzând brişca urnindu-se.

  Tocmai când să intre în Armadia îşi aduse aminte Laura c-a uitat să-şi ia evantaiul. Se opriră, se sfătuiră. Erau cât p-aici să se întoarcă înapoi, căci evantaiul avea un preţ deosebit din pricina diferitelor iscălituride la diferitele baluri, alcătuind un adevărat trofeu… Titu o povăţui să împrumute unul de la Elvira. Laura se linişti numai gândindu-se că întoarcerea ar fi un semn rău, spuse însă de mai multe ori că întâmplarea aceasta nenorocită i-a stricat toată seara.

  Fetele, împreună cu Elvira, ajutate de două servitoare, supravegheate de însăşi doamna Filipoiu, o femeie foarte grasă, neagră şi zăcută de vărsat, dar bună ca pâinea caldă, se gătiră mai bine de două ceasuri şi se făcură ca nişte păpuşi.

  — Pun rămăşag că voi o să fiţi reginele balului, le spuse doamna Filipoiu, mângâindu-le cu privirea, în vreme ce ele îşi ştergeau pudra de pe sprâncene.

  Titu venise îmbrăcat de-acasă: jachetă neagră, cam purtată, vestă foarte deschisă, cravată albă, înăsprită, mănuşi albe de atârnat în buzunar ca să se vadă că are… Plictisit de aşteptare, puse pe o servitoare să-i mai calce dunga pantalonilor care se boţiseră în trăsură, iar el se aşeză şi-şi lustrui ghetele ca oglinda.

  Când veni Pintea, fetele erau zâne. Se făcură prezentări ceremonioase. Doamna Filipoiu felicită pe Pintea pentru norocul de-a fi găsit o fiinţă atât de drăgălaşă ca Laura, iar Elvira şopti fetelor, încântată: „Foarte drăguţ şi simpatic”. Titu rezolvă problema trăsurilor: fetele cu doamna Filipoiu vor merge în brişca popii, iar el cu Pintea în cealaltă şi vor sosi deodată la liceu unde, în sala de gimnastică, avea loc serata…

  Intrarea principală a liceului era luminată cu două rânduri de felinare. Pe scările de piatră aştepta, întru întâmpinarea invitaţilor, o întreagă armată de „aranjori” cu câte o fundă tricoloră în piept. Vreo zece se repeziră la trăsură, ajutând fetelor să coboare şi oferindu-şi braţul cârligat.

  — E târziu? Nu, da, aş… S-a început? Câteva minute… De mult? Foarte reuşit… Păcat! Se auzi în grupul fetelor înconjurate de aranjori.

  Pintea păşi în urma domnişoarelor, strângând câteva mâini cunoscute, iar Titu rămase să dea ordine vizitiilor. Îndeosebi lui Ion, căruia nu-i plătea nimic pentru osteneală, îi spuse să vie şi el să vadă petrecerea mai târziu, ca să fie la îndemână când o fi de plecat. Poate c-o să-l cinstească şi cu o sticlă de bere, dacă cumva n-o fi prea scumpă, căci în asemenea împrejurări restauratorul face nişte hoţii nemaipomenite. Să intre însă prin grădina liceului şi să aştepte la uşa din dos, de unde se vede bine în sala de gimnastică…

  Titu cunoştea pe toţi aranjorii care erau recrutaţi dintre profesorii mai tineri, studenţii universitari întârziaţi pe-acasă şi elevii mai spălaţi din clasele superioare. Aurel Ungureanu se afla printre dânşii, dar se ascunsese când au trecut fetele. Pintea cu domnişoarele şi cu doamna Filipoiu îi aşteptau în bufetul instalat alături de sala de dans. Aici, la o masă de lângă uşă, bătrânul şi mărunţelul profesor de desen şi caligrafie Romaşcu îndeplinea funcţiunea de casier… Titu se duse drept la Romaşcu, care însă îi strânse mâna murmurând zâmbitor:

  — S-a achitat… Domnul Pintea… Titu protestă, fireşte, numai de formă:

  — Cum se poate una ca asta? Îmi pare rău, dragă