— Ca suprasolvire?

  — Da! Făcu Titu cu mândrie.

  — Cele mai calde mulţumm! Răspunse profesorul-casier însemnându-i numele într-un caiet liniat special de dânsul cu difente cerneluri.

  Marea sală de gimnastică era transformată în sală de spectacol, împodobită cu ghirlande de brad, la care lucraseră o săptămână întreagă, după-amiaza, toţi elevii liceului. În fund se înălţa scena improvizată din catedre suprapuse, cu culise de scoarţe şi covoare pestriţe, restul încăperii fiind ocupat de mai multe rânduri de scaune, adunate de pe la domnii din oraş cu condiţia să le fie înapoiate îndată după sfârşitul seratei. Scaunele erau rezervate numai pentru doamne, căci domnii, în afară de câţiva mai bătrâni, stăteau în picioare pe lângă pereţi, luându-şi însărcinarea de-a îngroşa ropotele de aplauze ce porneau din celalt fund al sălii unde se înşirau elevii din cursul superior, puşi acolo să-şi manifesteze admiraţia şi însufleţirea.

  Aranjorii aşezară pe domnişoare în rândul întâi, pe locurile cele mai bune, păstrate înadins pentru ele în schimbul unor surâsuri graţioase. Titu cu Pintea rămaseră mai pe lângă uşă.

  Spectacolul începuse… Acuma un elev lung şi slab declama o anecdotă ţigănească, strâmbându-se întruna, repezindu-se încoace şi încolo pe scenă, schimbând mereu glasul şi stârnind râsete zgomotoase în fund şi zâmbete discrete pe scaune.

  Programul de altfel era încărcat şi variat; mai urmară vreo zece declamaţii, recitări şi dialoguri, toate gustate cu cuvenita plăcere naţională. Apoi veni conferinţa unui profesor de literatură, întretăiată, mai ales în partea a doua, de foarte dese căscaturi ascunse cu multă discreţie. Conferenţiarul fu răsplătit totuşi cu o furtună de aplauze bucuroase care parcă însemnau „bine că s-a isprăvit”…

  Toată lumea răsuflă mai uşurată. Într-o clipă bufetul se umplu cu publicul care ieşea spre a îngădui elevilor să transforme sala de spectacol în sală de dans, strângând scaunele şi aşezându-le de-a lungul pereţilor, să stropească puţin duşumelele cu leşie rece şi să împrăştie pe jos sacâz ca să nu se facă lunecuşuri să-şi frângă picioarele vreun dansator prea pasionat.

  Titu avusese grijă să oprească masa cea mai bună în bufet. Toate tovarăşele de sindrofie se adunară aici, patronate de doamna Filipoiu. În jurul lor roiau aranjorn şi alţi cavaleri de seamă. În mijlocul interesului însă stătea Pintea pe care Titu îl prezenta cu mândrie tuturor:

  — Cumnatul meu în spe!

  Dealtfel mai toată Armadia ştia că fata lui Herdelea se mărită; chiar şi împrejurimile. Învăţătorul se lăudase la berăria Griviţa şi vestea s-a împrăştiat ca fulgerul. Mai ales fetele erau curioase şi examinau pe furiş pe Pintea, să vadă cum se înfăţişează cel ce va fi soţul prietenei lor. Şi toate găseau prilejul să şoptească Laurei: „Foarte drăguţ!” Se încinse apoi o ciripeală generală. Toţi slăveau spectacolul şi pe interpreţi, îşi angajau cadrilurile şi „romana” şi de-abia aşteptau să înceapă dansul…

  După ce îşi făcu datona aici, Titu trecu la altă masă unde şedea Lucreţia Dragu împreună cu părinţii ei, amândoi graşi ca nişte butoaie. Conferenţiarul de adineaori, tânărul profesor de literatură Ştefan Oprea, şi un student în drept se învârteau în faţa fetei, înclinându-se din când în când şi copleşind-o cu complimente. Titu salută pe bătrâni cuviincios şi familiar, apoi îşi trase un scaun lângă Lucreţia, căreia îi sărută mâna, fără a uita să i-o strângă puţin, ca omul cu drepturi câştigate. Fata se roşi, iar ceilalţi doi curtezani îngălbeniră văzând îndrăzneala poetului. Ei stăteau în picioare de un sfert de ceas.

  — Luaţi loc, domnilor, dacă vă face plăcere! Zise drăgălaş Lucreţia, cu ochii la conferenţiarul încurcat.

  Începu un duel de aluzii şi înţepături între cavaleri, spre spaima doamnei Dragu care avea groază de orice discuţii ce nu le înţelegea. Oprea şi Titu, deşi prieteni, se vrăjmăşeau în ascuns, fiindcă profesorul strâmba din nas asupra poeziilor lui Titu, iar poetul spunea în gura mare pretutindeni că Oprea nu se pncepe în literatură nici cât straja de noapte din Pripas. Acum Titu se repezi mai întâi asupra conferinţei profesorului, căutând să-l doboare în faţa Lucreţiei. Lupta însă rămase nehotărâtă: zâmbiră toţi când Titu imită stângăciile rivalului său, dar totuşi nimeni nu-l aprobă, nici măcar printr-o vorbă. Atunci poetul se agăţă de fracul conferenţiarului, cu mai mult noroc, căci toţi izbucmră într-un hohot de râs la care trebui să ia parte chiar Oprea spre a nu arăta că i-e necaz. În tot balul, profesorul singur era în frac; şi-l comandase înadins şi, în sufletul lui, se fălea şi se simţea supenor tuturor purtându-l. Ceilalţi domni veniseră care în jachetă, care în redingotă, cei mai mulţi în sacouri negre, unu chiar în haine de stradă deschise… Cu toată biruinţa lui Titu, atât părinţii cât şi Lucreţia nu încetară de-a dovedi o atenţie deosebită profesorului care putea fi un ginere minunat, mai ales că fata bate balurile cam de mulţi ani şi zadarnic. Titu însuşi băgase de seamă sforţările Lucreţiei de a înlănţui pe Oprea încă din vara trecută, dar nu se alarmase. El mai întâi nu se socotea printre candidaţii serioşi. În ochii lui, Lucreţia era o fată drăguţă, cu care poţi sta de vorbă făcând exerciţii şi declaraţii de dragoste şi căreia, în cele din urmă, ajungi să-i furi o sărutare nevinovată. Dacă n-ar fi fost ea, s-ar fi găsit alta, tot atât de melancolică şi de visătoare, care să-i inspire poemele de amor romantic. Mai cu seamă de când nădăjduia de la Roza Lang o iubire mai pământească, Lucreţia coborâse pe planul al doilea în inima lui. Dacă n-o părăsise încă de tot, era numai pentru a exaspera pe Oprea.

  Într-o clipă când conferenţiarul se adânci cu Dragu în nişte dezbateri asupra lefurilor profesorilor, care nici gând să se mărească, Titu se plecă mai aproape de Lucreţia şi-i şopti:

  — Cred că am cadrilul al doilea?

  — O, de-abia acuma te trezeşti să mi-l ceri? Dar l-am dat de mult!

  — Da… Credeam că nici nu mai e nevoie să ţi-l cer…