— El, murmură fata arătând pe Oprea.

  — Mhm, se întunecă Titu. Foarte bine. Mi l-ai preferat. Să ţii minte! Dar cadrilul întâi?

  — Cu plăcere…

  Titu mai bolborosi ceva, apoi se sculă plictisit, aproape jignit, şi se depărtă. Lucreţia însă rămase cu inima cât un purice. Minţise şi tremura să nu se răzbune minciuna. Refuzase lui Titu cadrilul al doilea pentru că voia să-l dea lui Oprea, care nu îndrăznea să i-l ceară. Se frământă câteva minute, apoi deodată întrebă:

  — Domnule Oprea, ai vizavi pentru al doilea?

  — Vizavi aş găsi, dar n-am pereche, domnişoară! Zise profesorul şovăind.

  — Nici eu, mărturisi Lucreţia plecând ochii cu o sfială ispititoare.

  Se făcu. El i-l ceru, iar ea i-l dădu…

  Zgomotul de pahare şi de glasuri încrucişate, mirosul amestecat de sudori, de băutură şi de parfum ieftin, zăpuşeala care creştea repede şi înroşea feţele, silind pe domnişoare să treacă deseori în dosul unui paravan japonez ca să-şi şteargă cu pudră luciul de grăsime de pe nas, toate fură stăpânite deodată de sunetele pasionate ale unei someşane sprintene, pornită din arcuşurile tarafului de lăutari, în sala devenită acuma de dans. Muzica aprinse inimile tineretului. Toate picioarele se mişcau pe loc nerăbdătoare.

  — Goghi! Goghi! Trecu din gură în gură ca un suspin de uşurare. Era numele ţiganului din Bistriţa care avea cel mai vestit taraf de lăutari din judeţ, care fusese angajat spre a mări splendoarea petrecerii şi din pricina căruia se amânase până acuma balul.

  Perechile de dansatori intrau rând pe rând în sala de dans, urmate de mamele credincioase ce-şi luau locurile de pază şi admiraţie pe scaunele aşezate lângă pereţi. Aici muzica umplea aerul, iar luminiţele candelabrului din mijlocul tavanului tremurau şi picurau stearină, obligând pe cavaleri să ocolească locul primejdios.

  Laura dansa cu Pintea care, nefiind dansator încercat, greşea adeseori paşii, ceea ce pe Laura o ruşina şi-i amintea pe Aurel cel neîntrecut. De câte ori se încurca, Pintea îi cerea iertare şi-i strângea mâna, iar fata, drept răspuns, zâmbea cu resemnare îngerească şi întorcea capul după celelalte perechi. Aproape toate domnişoarele erau în costume naţionale, ca şi Laura, dând o înfăţişare mai caldă şi pitorească seratei.

  Titu nici nu mai avea chef să intre în sala de dans, atât de mult îl plictisea cadrilul al doilea. Ca să-şi uite necazul, se încurcă la taifas cu silvicultorul Madarasy, un ungur cumsecade, nelipsit de la serbările româneşti, vorbind şi chiar citind bine româneşte. Era un admirator al talentului lui Titu şi de aceea se întreţineau deseori despre literatură, ajutaţi de numeroase pahare, căci ungurului îi plăcea mult vinul acrişor, spunând veşnic că vinul şi literatura merg mână-n mână. La masa lor se opri mai pe urmă şi solgăbirăul Vasile Chiţu care, deşi român, venea numai în calitate de reprezentant al autorităţii statului spre a se încredinţa că, sub pretextul balului, nu se pune cumva la cale vreo aţâţare împotriva Ungariei sau vreo manifestaţie antipatriotică. Vorbea puţin şi se arăta posomorât parcă l-ar fi durut dinţii. Românii îl dispreţuiau, dar numai în ascuns, şi-i ziceau „renegatul”.

  Veselia creştea în rândurile dansatorilor. Câţiva mai înfocaţi se făcură în curând leoarcă de sudori, încât trebuiră să se retragă într-o odaie mai dosnică, să se răcorească puţin şi să-şi schimbe gulerele. În schimb, domnişoarele parcă aveau şapte suflete, nu oboseau deloc şi zâmbeau întruna şi din ce în ce mai ademenitor.

  Dându-şi seama că toţi ochii o urmăresc, Laura dansa aproape numai cu Pintea. Doar câtorva profesori şi studenţi, care nu i-au făcut curte niciodată, le-a acordat câte o tură, câte una singură, aruncând însă lui Pintea nişte priviri din care să înţeleagă că toţi o plictisesc, afară de dânsul. Când, la ultima figură a cadrilului, s-a pomenit faţă-n faţă cu Aurel Ungureanu, i-a răspuns foarte rece, ascunzându-şi cu dibăcie emoţia. De altfel Aurel, poate înadins ca s-o ispitească, a dansat cu Ghighi mai mult ca de obicei. Fireşte, Pintea nu s-a clintit toată seara din preajma Laurei, iar când ea dansa cu alţii, n-o scăpa din ochi o clipă. Tocmai la cadrilul al doilea a început s-o tutuiască şi să-i spună şi din gură ceea ce-i scrisese de atâtea ori: că o iubeşte cum nimeni în lume n-a mai iubit o femeie şi că are ambiţia s-o facă cea mai fericită fiinţă de pe globul pământesc. Laura îl asculta întâi foarte mişcată, neobişnuită cu declaraţii atât de făţişe. Pe urmă însă i s-a deschis şi ei graiul, încât au stabilit pe îndelete să facă negreşit logodna luna viitoare, când să vie şi părinţii lui George…

  În cele din urmă, întărâtat de păhărelele de vin şi cu gândul să se răzbune pe gâsca proastă care l-a jignit atât de adânc în amorul propnu, Titu se urni şi se amestecă printre dansatori. Dar, în loc să danseze, se ţinu toată seara pe urmele Lucreţiei, şoptindu-i crâmpeie de versuri cu aluzii înţepătoare, făcând-o cochetă şi necredincioasă, şi în sfârşit căutând să-i tulbure idila sentimentală cu Oprea. Fata îi răspundea mai mult prin surâsuri lucitoare şi doar de vreo două ori murmură, râzând fără nici un rost şi cu o drăgălăşie cuprinzătoare: „Mai ştii?”

  Pe la ora două după miezul nopţii urmă pauza cea mare. Lumea tăbărî în bufet. Mesele se încărcaseră cu mâncări şi băuturi. Dansatorii se răcoreau asaltând butoaiele cu bere. Goghi avea grijă să nu scadă însufleţirea. Romanţele cele mai noi şi mai frumoase mergeau drept în inimile înfierbântate. Arcuşul lui părea fermecat. Cântând trecea de la o masă la alta, ciocnea câte un pahar ici-colo, arunca priviri galeşe domnişoarelor, ca orice lăutar răsfăţat.

  De-abia acuma îşi aduse aminte Titu de Ion şi-l găsi la uşa dinspre grădină, cu ochii plini de mirare şi de plăcere. Îi aduse o sticlă cu bere şi o halcă de friptură.

  — Ei, ce maizici, Ionică? Îl întrebă în