— Tare-s mândre petrecerile dumneavoastră, domnişorule! Zise flăcăul cu privirea aprinsă.

  Cel dintâi vals, după pauză, pricinui lui Titu o mare satisfacţie. Profesorul Oprea, dansând cu Lucreţia, uită de candelabrul cel mare şi trecu prin zona primejdioasă. O ploaie de stearină se scutură în spatele îndrăgostiţilor. Toată lumea făcu haz de păţania aceasta, iar Titu se grăbi să şoptească necredincioasei:

  — Vezi? Pedeapsa lui Dumnezeu pentru cadrilul al doilea! Zorile pnveau pe ferestrele sălii şi balul nici gând să se sfârşească. Tinerii nu se mai săturau şi bisau furtunos toate dansurile, înverşunându-se chiar să nu lase pe domnişoare să plece acasă…

  În dosul uşii dinspre grădină, Ion, cotoşmanit în suman, nu simţea nici frig, nici somn privind petrecerea domnilor. Mesele încărcate, muzica, frumuseţea domnişoarelor, râsetele, chiar şi sudorile dansatorilor îl mângâiau şi-l întărâtau neîncetat. Văzând feţele vesele i se părea că toţi oamenii aceştia duc o viaţă fără nici o grijă, fără necazuri şi fără supărări. Îi pizmuia amintindu-şi zbuciumările şi chinurile lui. „Bine le mai merge domnilor!” îşi zicea cu o părere de rău dureroasă.

  Dacă ar fi învăţat carte, poate că ar fi şi el printre dansatori, vesel, fără gânduri grele, fără trudă în oase! Dacă ar fi ascultat pe Herdelea… Apoi toată dragostea lui zbura iar acasă, alintând pământurile fără de care viaţa lui întreagă n-ar mai avea nici un rost. „Toate astea nu plătesc cât o ceapă degerată”, se gândi dânsul în cele din urmă, cu ochii mari răsfrângând mereu petrecerea domnească, dar văzând de-acuma numai pământul aspru şi totuşi ademenitor, ca o ţărancă voinică şi frumoasă a cărei îmbrăţişare îţi zdrobeşte oasele…

  Tot satul cinstea mai mult pe Ion şi-l compătimea de când s-a aflat ce-a păţit la judecătorie. Unii ocărau pe Belciug, alţii huiduiau pe Simion Lungu care însă se apăra din răsputeri că n-are nici o vină şi nici nu mai îndrăznea să sufle o vorbă despre brazdele împricinate. Doar Vasile Baciu, şi numai la beţie, striga: „Uite cine umbla să ia pe Anuţa mea!” Când era treaz însă, lua şi el partea lui Ion şi odată, întâlnindu-l pe uliţă, i-a spus cu glasul înduioşat:

  — Lasă, măi băiete, că temniţele-s pentru oameni, nu pentru draci!

  Osânda totuşi răscolea toate planurile flăcăului, clătinân-du-i încrederea. I se părea că, dacă va sta închis şi departe două săptămâni, va pierde şi pe Ana, şi mai ales pământurile ei pe care începuse să le privească întocmai ca şi când ar fi ale lui. Avea o presimţire ciudată că Vasile Baciu va face ce va face şiva aduce, în lipsa lui, pe George în casă. Şi atunci toate nădejdile lui s-ar împrăştia în vânt şi ar rămâne tot aşa de becisnic ca până acuma, silit să îndrăgească veşnic numai pământul altora.

  Cum zilele treceau şi sentinţa nu mai venea, neliniştea lui creştea. Îşi închipuia că întârzierea poate să însemne şi o agravare a pedepsei. Dacă pe câteva vorbe ale popii s-a pomenit cu două săptămâni de temniţă, de ce nu s-ar aştepta şi la mai rău? Cu toate acestea n-avea nici o ură împotriva preotului şi nici chiar împotriva judecătorului. Îşi zicea că e la mijloc bătaia soartei lui nenorocite. Totuşi, în lovitura aceasta, avea şi mulţumirea că barem s-a ales de-a binelea cu brazdele lui Simion.

  Se ducea la Ana mereu, din ce în ce mai îngrijorat să n-o piardă. Blândeţea fetei începea să-l neliniştească, bănuind într-însa o şiretenie. De altfel tărăgănările ei, când îi cerea să-l bage-n casă ori să petreacă noaptea cu el în şură sau în podul cu fân, îl făcuseră să se îndoiască de ea. Apoi într-o seară, vorbind de păţania lui şi când ea plânse şi-l rugă să se ostoiască şi mai bine să stea în temniţă decât să se pună împotriva celor mari, Ion se înfune parcă l-ar fi lovit cu măciuca-n cap. Era sigur că fata se boceşte din vicleşug, umblând să se scape de dânsul… Nu-i mai spuse nimic, dar se hotărî să nu se dea bătut, orice ar fi să se întâmple…

  Cum îi sosi sentinţa, cum fugi cu ea la Herdelea.

  — Să mă înveţi, domnule învăţător, şi să nu mă laşi, că pacostea asta mă omoară! Zise dânsul mohorât.

  — Ia nu mai umbla cu copilării, Ioane, ca doar bărbat eşti, nu pleavă! Răspunse învăţătorul jumătate în glumă, jumătate în serios, înţelegându-i îngrijorarea.

  — Dumneata nu ştii ce ştiu eu, domnule învăţător, altminteri ai zice tot ca mine! Murmură flăcăul clătinând din cap.

  Herdelea citi hârtia mormăind până la sfârşit, apoi, ca şi când n-ar fi pătruns-o îndeajuns, o mai citi o dată.

  — Hm! Făcu dânsul ridicând ochii spre flăcău. Eu zic să-i dai dracului pe toţi, Ionică, şi să te mulţumeşti cu pedeapsa! Adică ce-o să fie dacă-i sta şi tu la răcoare două săptămâni? Altfel te pomeneşti că păţim şi mai rău!

  Învăţătorul se temea acuma să se mai amestece. Dac-ar fi fost după sufletul lui, s-ar fi dus cu Ion şi până la împăratul. S-a gândit însă bine şi şi-a dat seama că orice armă are două tăişuri. Judecătorul împărţea dreptatea după cum i se năzărea; se credea mare cunoscător de oameni şi tălmăcea legile astfel încât să se potrivească cu dorinţele lui. Herdelea ar fi fost fericit să-l poată plesni puţin, mai ales că faţă de dânsul ungurul se arăta mândru şi uneori chiar dispreţuitor. Dar îl ştia răzbunător şi aceasta îi domolea pornirea. Când ar afla judecătorul că el a făcut plângerea, nu s-ar lăsa până nu l-ar zdrobi… Pe urmă ar trebui să încurce şi pe Belciug în bucluc. Nici vorbă, felul cum preotul se poartă cu dânsul în vremea din urmă l-ar îndreptăţi să-i tragă o săpuneală bună, să-l înveţe minte. Şi totuşi ce-ar folosi el dintr-o ruptură zgomotoasă cu Belciug?

  Încercă să lămurească flăcăului toate primejdiile. Sfaturile lui paşnice însă mai mult întărâtau pe Ion care se bătea mereu cu