— Iau eu toate răspunderile! Mai bine să mă spânzure decât să mă calce aşa în picioare!

  Hotărârea flăcăului înmuie împotrivirea învăţătorului. Toată seara se tocmiră. Cu cât Herdelea şovăia mai tare, cu atât Ion stăruia mai aprig, parcă în joc ar fi fost însăşi viaţa lui.

  Dăscăliţa şi fetele împărtăşeau pe deplin scrupulele învăţătorului şi îndemnau din când în când pe Ion să se astâmpere sau, în orice caz, să se ducă la notar să-i facă „lăcrămaţia”. În cele din urmă îşi dădu părerea şi Titu:

  — Şi eu cred că mai bine ar fi să-i lăsaţi în plata Domnului, că de temniţă, orice ai face, tot nu scapi, asta-i sfânt. Dar dacă nu vrea şi nu vrea, nu văd de ce nu i-ai face plângerea? Eu zic să i-o faci fără grijă… Şi ca să nu-ţi cunoască scrisul, pune pe Laura să o copieze, şi gata! Foarte simplu!

  Părerea lui fu adoptată de toţi şi Herdelea capitulă:

  — Adevărat, cine poate să cunoască scrisul Laurei?

  Se aşeză şi făcu o jalbă amănunţită şi simţită, în care judecătorul şi preotul se întovărăşeau spre a năpăstui pe un biet ţăran nevinovat. Când o citi pe româneşte lui Ion, toţi se înduioşară. Laura o transcrise îndată cu oarecare emoţie. Herdelea avu grijă s-o pună tot pe ea să scrie şi adresa pe plicul mare: ministrului de justiţie…

  — Uite, Ionică! Mâine dimineaţă o dai recomandată la poşta din Armadia, şi să fie într-un ceas bun! Zise învăţătorul mişcat.

  Ion era uluit de mulţumire; puse pe masă trei zloţi şi nu vru să iasă din casă până ce Herdelea nu-i primi.

  — Nici nu ştii dumneata ce bine mi-ai făcut, murmură flăcăul sărutând mâna învăţătorului.

  — Bine că i-ai făcut-o, zise Titu după ce plecă Ion. Adică de ce să-şi bată joc de el toţi măgarii?

  Peste vreo două săptămâni, în amurg, silvicultorul Madarasy cu solgăbirăul Chiţu şi cu şeful percepţiei din Armadia, într-o căruţă uşoară, se opriră în faţa casei învăţătorului. Fuseseră la vânătoare de iepuri în hotarul Pripasului, alergaseră toată ziua şi nu izbutiseră să tragă măcar un foc de puşcă. Se întorceau pleoştiţi, zgribuliţi de frig şi de umezeală; doi câini tremurau lângă căruţă, cu urechile dăbălate, fără să se sinchisească de dulăul învăţătorului care, cu labele pe gard, hămăia din ogradă, furios că nu-l bagă în seamă nimeni. Ca să-şi alunge necazul şi să nu intre în orăşel ziua şi cu genţile goale, vânătorii nenorocoşi hotărâseră să poposească la Jidoviţa, la cârciuma lui Neumann, să se dezmorţească cu câteva litre de vin fiert şi chiar să-şi potolească foamea înainte de-a ajunge acasă.

  Ştiind că, dacă vor fi singuri, vor continua a vorbi numai de vânătoare, făcându-şi imputări plicticoase reciproce, se gândiră să poftească atât pe Herdelea cât şi pe Titu cu care erau toţi în legături prieteneşti. Învăţătorul ar fi fost bun bucuros să iasă să se mai distreze puţin, dar nu îndrăznea să se mişte fără consimţământul doamnei Herdelea, care găsea nedemn din partea unui om bătrân şi cu necazuri să se aşeze la beţie cu toţi fluşturaticii Armadiei. Titu poate face ce pofteşte, că-i tânăr şi fără răspundere… Trebui să coboare din căruţă Madarasy, să stăruiască din răsputeri până să o înduplece, dar cu condiţia, repetată energic de mai multe ori, să nu cumva să întârzie peste vremea cinei…

  La cârciuma lui Neumann găsiră o societate numeroasă şi veselă: profesorul de greceşte Maiereanu, un chefliu şi jumătate, cu creştetul pleşuv şi cu o barbă mare atinsă de cărunţeală, popa Belciug, profesorul Spătaru, tatăl prietenelor bune ale fetelor lui Herdelea, doctorul Filipoiu, avocatul Paul Damian şi popa din Vărarea, cel mai straşnic beţiv de pe valea Someşului, care era aici de ieri de la amiazi şi nici gând n-avea să se urnească.

  Titu îşi dădu seama că aici are să se încingă o petrecere care nu se va isprăvi nici până mâine dimineaţă. Şi deodată îi răsări în minte doamna Lang şi inima începu să-i bată furtunos. Trebuie să aducă la chef şi pe Lang. Dacă izbuteşte, îi surâde fericirea. Pe Lang, când dă de băutură, nu-l clinteşti nici cu şase boi, mai ales când băutura e pe gratis… Într-o clipă se şi hotărî: se va duce să-l poftească. Lang e simpatic la beţie şi n-o să-l dea nimeni afară.

  Până să fiarbă vinul, şi în vreme ce ceilalţise întinseră la vorbă, Titu ieşi, fără palton, ca să nu se creadă că vrea s-o şteargă de tot.

  Dădu buzna în casa soţilor Lang care nu ştiau cum să mai omoare timpul. Bărbatul clipocea pe un scaun, iar Roza şedea la gura sobei cu privirile pierdute în jocul flăcărilor tremurătoare. Femeia se sculă repede, cu obrajii îmbujoraţi de căldura focului, şi-l întâmpină înviorată:

  — Cât eşti de drăguţ că vii să ne mai scuturi din plictiseala asta otrăvitoare!

  Când auzi Lang despre ce e vorba, sări deodată fericit:

  — Uite prietenul adevărat care nu-şi uită niciodată prietenii! Strigă dânsul luându-şi îndată paltonul şi pălăria, gata de plecare.

  Titu schimbă o privire cu Roza, care începu să se plângă că i-e frică să rămână singură, că să nu mai meargă nicăieri, mai bine le pregăteşte aici câte un ceai… Lang nici n-o asculta.

  — Vino, dragă, nu te potrivi toanelor femeieşti! Mormăi el către Titu care încerca să liniştească pe Roza.

  Fiindcă tânărul mai zăbovea, Lang o porni înainte. În aceeaşi clipă Titu sărută puternic mâna Rozei şi şopti puţin răguşit:

  — Ai să te superi dacă viu să te văd mai târziu?

  Femeia nu răspunse. Ochii ei însă străluceau ca o chemare…

  Lang, ca beţiv reputat, fu primit cu o explozie de bucurie. I se oferi un scaun lângă perceptorul din Armadia, să poată tăifăsui împreună ungureşte.

  Între timp ceilalţi înconjuraseră pe crâşmăriţa tinerică, durdulie şi sprintenă, asaltând-o cu complimente ştrengăreşti pe care ea le asculta zâmbind neobosită