în dreapta şi în stânga, spre a mulţumi tuturor pentru atâta cinste. Cârciumarul închidea ochii şi urechile, fiind vorba de bunul mers al afacerii, şi doar în răstimpuri se strecura în odaia unde petreceau domnii şi numai ca să vadă să fie toate în ordine. În cele din urmă însă îşi vârî capul pe uşă şi, făcând un semn soţiei sale, vorbi mieros muşteriilor:

  — Mă rog dumneavoastră… fierbe vinul în clocot… e nevoie de muiere…

  După ce ieşi crâşmănţa, popa din Vărarea începu să lălăie cântece bisericeşti spre marea indignare a lui Belciug care nu putea îngădui asemenea fărădelege din partea unui preot. De aici se porni o discuţie serioasă căreia nu-i puse capăt decât revenirea cârciumăresei, cu o tocană uriaşă, şi a cârciumarului, cu un ceaun de vin fiert.

  Într-o clipă toate sticlele goale şi rămăşiţele de mâncări fură date la o parte; numai popa din Vărarea nu se îndură să se despartă de sticla lui de vin roşu, încât trebui să i-o smulgă din mâini doctorul Filipoiu.

  Se ospătară zdravăn… Cu cât foamea se potolea, cu atât paharele se goleau mai des şi limbile turuiau mai slobode. Veselia creştea mereu. Vremea trecea ca părerea. Când îşi aduse aminte Herdelea de făgăduinţa că până la cină va fi negreşit acasă, era târziu de-a binelea: aruncă o privire întrebătoare lui Titu care-i răspunse printr-un zâmbet complice.

  — Acuma e prea târziu, ce să mă mai supăr degeaba! Se mângâie bătrânul sorbind alene din pahar.

  Deodată profesorul Spătaru, mititel şi cu cioc blond, în culmea unei înflăcărări mult stăpânite, se porni să cânte Deşteap-tă-te, române. Solgăbirăul Chiţu păli şi-şi muşcă buzele. Văzând însă că mai toţi ţin hangul profesorului, se ridică în picioare şi curmă cântecul, zicând:

  — Nu pot permite, domnilor, să faceţi şi aici politică! Spătaru, înţepat, sări şi el în picioare şi se răsti la Chiţu cu nişte ochi fulgerători de mânie şi de băutură:

  — Iar eu nu-ţi permit dumitale să fii obraznic, domnule! Aici nu suntem în cancelaria dumitale renegată, ai înţeles? Acolo să te răţoieşti dumneata, nu aici, între oameni cumsecade! De altfel, dacă nu-ţi place, uite colo-i uşa!

  — Domnule profesor – se înfune solgăbirăul – nu uita, te rog, cu cine vorbeşti!

  — Cu un renegat vorbesc, ştiu prea bine! Mi-ai fost elev, dar mi-i ruşine că mi-ai fost, că n-ai obraz nici cât o ciobotă!

  Chiţu, clocotind, dădu să plece. Câţiva împăciuitori, cu Herdelea în frunte, se repeziră şi-l opriră, în vreme ce Spătaru răcnea biruitor:

  — Lăsaţi-l să se ducă dracului! Aici nu ne trebuiesc renegaţi! Solgăbirăul, fireşte, rămase, dar murmurând dispreţuitor:

  — Are noroc că-i beat, altfel…

  Silvicultorul Madarasy, îngăduitor, zise blând luiChiţu:

  — De ce să nu cânte, prietene, dacă aşa le place? Exagerezi.

  — Eu nu pot admite nicăieri agitaţiile şoviniste, se indignă solgăbirăul. Conştiinţa mea nu m-ar ierta, căci astea-s agitaţii!

  — Aş, agitaţii, mormăi silvicultorul. Mai dă-le încolo de agitaţii! Parcă statul are să se prăbuşească din pricina unui cântec… Îmi pare rău că nu-l ştiu, că l-aş cânta şi eu, iată!

  — Ascultă-l, domnule, şi ruşinează-te! Răcni Spătaru. Dumnealui e ungur, iar dumneata ai obrazul să te numeşti român! Pfui! Domnule, dă-mi voie să te pup! Eşti un om admirabil! Adăugă apoi repezindu-se la Madarasy şi sărutându-l zgomotos. Ştiam noi bine că renegaţii poartă vina tuturor persecuţiilor noastre… Renegaţii, jidanii şi ceilalţi ticăloşi!

  Discuţia se aprindea din ce în ce, făgăduind să nu se isprăvească niciodată, spre bucuria lui Lang care simţea că astfel cheful va ţine până-n dalba ziuă. Titu tăcea mereu, frământat de nerăbdare, pândind clipa priincioasă când să se facă nevăzut. Spătaru îşi puse în cap să convingă cu orice preţ pe Chiţu că e mişel împreună cu toţi cei de teapa lui şi începu să-i înşire nedreptăţile şi mizeriile pe care le suferă românii în Ungaria.

  — Suntem mai oropsiţi ca robii din vechime! Întrerupea deseori Belciug foarte grav şi posomorât.

  Avocatul Damian, spân, cu ochii foarte mari şi foarte albaştri, completa pe Spătaru adresându-se mai ales silvicultorului Madarasy, care aproba din cap cu o figură potrivită împrejurărilor. Din când în când se întorcea spre colţul perceptorului, căutând să-i explice şi lui pe ungureşte; dar îndată ce perceptorul voia să-l contrazică, se reîntorcea la Madarasy în româneşte.

  Solgăbirăul nu era tare în replici şi, la toate dovezile profesorului, răspundea cu un zâmbet de superioritate:

  — Născociri tendenţioase! Daţi-mi argumente serioase, nu flecării iredentiste!

  Maiereanu se chercheli repede şi se simţi obligat să contrazică pe toţi. Respingea cu mândrie învinuirile lui Spătaru şi combătea vehement pe solgăbirău, căutând să arate ambelor tabere că iredentismul românesc nu există decât în închipuirea şoviniştilor. Fiindcă ceilalţi nu-l lăsau niciodată să-şi isprăvească cuvântările, Maiereanu se roşea, bufnea şi ridica ochii în tavan de supărare.

  — Vrem să fim liberi şi independenţi, domnilor! Urlă Spătaru în cele din urmă. Vrem să ne unim cu fraţii noştri de pretutindeni!

  Damian dovedi îndată perceptorului, cu date din istoria tuturor popoarelor, că dorinţa de unire cu fraţii de acelaşi sânge e o pornire firească pe care n-o poate împiedica nici o putere omenească, iar Madarasy, însufleţit deodată de băutură, se ridică şi strigă:

  — Eu admit, domnilor! Fraţii să fie fraţi! Dreptatea să triumfe! Solgăbirăul Chiţu, desperat, se sculă iar să plece. Îşi îmbrăcă încet paltonul şi se duse până la uşă, mormăind furios şi aşteptând să sară cineva să-l oprească. Negăsindu-se însă acuma nimeni să-l cheme înapoi, se întoarse singur, mai cu seamă că-iveniân minte un răspuns zdrobitor:

  — Dacă n-ar fi libertate în ţara asta, aţi putea dumneavoastră vorbi astfel şi încă în faţa mea? Răcni dânsul scoţându-şi haina şi aşezându-se iar la loc.

  Spătaru, Damian şi chiar doctorul Filipoiu, care de obicei tăcea ca mutul la beţie, îi răspunseră deodată, cu aceeaşi vorbă:

  — Renegatule, să taci!

  Atunci însă interveni Maiereanu, declarând sentenţios, că nu